NEAMUL ROMÂNESC * revistă de opinie, dezbateri şi istorie contemporană

Parintele Iustin Parvu despre cipuri si vremurile din urma: veti fi vanduti de pastorii vostri!

26 Mar Antihristica, Mari Duhovnici Nu sunt Comentarii

Din Cuvantul Parintelui Justin Parvu: “Am cedat Basarabia, am cedat Bucovina, Dobrogea – Cadrilaterul… – acum vor sa ne cedam sufletele – este vorba de impingerea unei natiuni de 20 de milioane de ortodocsi in iad, este vorba de pierzarea spirituala. De aceea trebuie sa fiti foarte atenti: daca nu vi se spune in biserica, sunt platiti!, sa stiti, la ora aceasta sunt platiti oameni ca sa taca! Si dvs, prin Duhul Sfant, prin Fala lui Dumnezeu, sfintiti mult mai mult oaia decat stapanul, decat ciobanul. Vor veni vremuri de razboi cand veti fi vanduti de ciobani, de pastorii vostri. Vor vedea pastorii cum va sfasie in ocol fiara salbatica si nu vor veni sa va apere. Sa stiti ca sunt vremurile acestea, apocaliptice, pe care le traim, si vor fi grele… Dumneavoastra sa va pastrati sufletele, sa vi le dati lui Dumnezeu asa cum le-ati primit. Nu avem doua suflete, avem unul!, si acela trebuie sa-l pastram si sa-l dam asa cum l-am primit inaintea Judecatii Mantuitorului nostru Iisus Hristos!”

***************

Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped. >>>>

Pe 30 noiembrie 2008 eram preşedinte la o secţie de votare. Pe la amiază mi-am citit email-urile pe telefon, când a apărut ca un trăsnet o adresă de la d-na Brăescu în care anunţa moartea soţului ei la Viena, marele gânditor şi istoric al religiilor Artur Silvestri. Vestea m-a lovit direct în inimă ca un cuţit. Nu m-am putut abţine şi lacrimile mi-au curs pe obraji. Parcă îmi murise tata. Colegii din secţia de votare se uitau la mine şi nu înţelegeau ce întâmpla. Unii glumeau că îmi pare rău că nu mai vin românii la vot sătui de ticăloşia clasei politice. Am ieşit pe holul şcolii şi mi-am pus capul pe fereastră şi am plâns ca un copil. Pentru mine moartea lui Artur Silvestri a fost ca şi cum mi-ar fi murit tatăl. Erudit, encicloped, mare mărturisitor creştin şi patriot român, Artur Silvestri a ars ca o flacără toată viaţa pentru a lumina neamul nostru. Model de atitudine morală şi trăire spirituală românească Artur Silvestri a creat discipoli. A fost creatorul originismului românesc, o sinteză între protocronism şi renaşterea isihastă. El vedea neamul renăscând prin Taina credinţei şi mărturisirii lui Hristos, iar salvarea neamului prin cultură. Dar nu printr-o cultură secularizantă, ci printr-o manifestare creştină cu rădăcini în fiinţa ancestrală de la traco-geţi la români. De atâtea ori am participat cu emoţie la întrunirile spirituale de la Sala Floreasca din Bucureşti, în care Artur Silvestri era un amfitrion desăvârşit, un catalizator al personalităţilor culturale din ţară, ce vibrau la Cuvântul Fiinţei româneşti. Râvna şi tenacitatea, specifică unui monah, de care era înzestrat Artur Silvestri a creat o şcoală culturală cu irizări creştine într-o România asediată de consumerism şi globalism. >>>>

Graţie d-lui Vasile Iuga de Sălişte, la Editura „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca a ieşit de sub tipar Ediţia a IV-a, dar prima în limba română, a vastei lucrări semnate de Dr. Ioan Mihalyi de Apşa „DIPLOME MARAMUREŞENE din secolele XIV – XV”. Volumul a fost lansat sâmbăta trecută în Casa Muzeu „Academician Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” din Sighetu Marmaţiei, în cadrul unei mese rotunde.

Prof. dr. Mihai Dăncuş, amfitrion, directorul Muzeului Maramureşului: „Potrivit mărturisirilor d-rei Lucia Mihalyi de Apşa, în această sală, tatăl său convoca intelighenţia română din Maramureş (preoţi, învăţători) şi luau decizii împreună vis a vis de soarta poporului român din Maramureş. Tot în această încăpere s-a înfiinţat Societatea de Lectură „Dragoşiana”, înfiinţată în 1867, în cadrul Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş. Am reconstituit această masă pe baza mărturiilor d-rei Lucia, care a trăit până în 1999. Am încercat să reconfigurăm biblioteca Asociaţiunii şi vom realiza 100 de portrete ale celor care au frecventat cele două instituţii. În acest sanctuar al culturii române, în casa academicianului Ioan Mihalyi de Apşa, acest spaţiu atât de încărcat de istorie, lansăm astăzi, tradus în limba română, volumul I al celebrei lucrări „Diplome Maramureşene – secolul XIV-lea şi XV”. Aici, la etaj, avem o expoziţie de istorie a culturii, iar câteva încăperi sunt aşa cum au rămas, cu mobilierul de epocă şi mărturiile vieţii de familie a celui care în 1900, a reuşit să dea tiparului această monumentală operă fără de care nu se poate scrie istoria neamului românesc”. >>>>

Am optat pentru acest titlu al scrierii acesteea, pentru a evita cel pe care de fapt il aveam in gand, si anume cum adevarurile istorice stravechi s-au scris, desi le gasim doar prin legende, mituri, si pe la  pietele de vechituri. Si, mai ales sub titulaturi  de “fiction”, adica ceea ce nu prea mai intereseaza lumea moderna de azi! Dar, ma rog, care lume moderna? Asta care nu-si mai cunoaste originile, radacinile, ori de fapt naruie  si cursul istoriei, cum se intampla la noi!

Spre a nu lungii vorba, iata ca aurul straluceste si in noroi, chiar acoperit, el dainuie curat si nestricat chiar ajuns printre  mormanele de vechituri in adevaratul sens al cuvantului.

Asa se intampla ca intr-o Duminica dimineata, m-am dus la o piata de vechituri din oraselul Dapto, vecin cu noi, unde am gasit o bucata de aur, adica o carte de legende, intitulata  “The Mists of Avalon” a scriitoarei americane Marion Bradley, si publicata in Marea Britanie. Despre acest fel de carti amintea si Maria Ciornei in studiile sale despre istoriile stravechi ce le aflam dorminde in legende si mituri.

Insula aceasta Avalon, acoperita de ceturile istoriei, asa cum sugereaza si titlul (the mists), este o insula neindentificata précis inca, se zice, se banuie a fi in diferite geografii, descrise de fapt de autoarea cartii, insa interesant este ca, toate descrierile “Avalonului” induc spre regiunile noastre pontice, carpantine, daca nu chiar in  zonele transilvane. >>>>

Am parcurs câteva sute de kilometri cu maşina, călătorind printre dealuri împădurite, câmpii acoperite cu bacovianul verde crud al primăverii, deosebit de nuanţat de la verde-gălbui până la verde smarald, risipite pe plaiuri ori presărate pe fiecare arie în parte, alături de verdele oliv, dungat de nervurile ce străbat frunzele tufelor de păducel şi măceş care mărginesc şoseaua sau verdele argintat al sălciilor din preajma apelor.. Dis-de-dimineaţă am trecut mai întâi pe lângă pajişti înţelenite cu ierburi înrourate, asaltate de flori multicolore adiate de vântul blând ce venea dinspre soare răsare, apoi pe lângă colinele acoperite cu viţă de vie aliniată şi orientată spre dispozitivele de susţinere a joardelor care spre toamnă vor fi împovărate de greutatea strugurilor albi sau roşii a căror bobiţe deja s-au format.

Este aici, în zona aceasta temperată, ca de altfel în multe alte locuri pe pământ, un duh al binecuvântării care sălăşuieşte în văzduh, amplificând mirajul, misterul. Am trecut poposind câte o oră pe la mai multe lăcaşuri sfinte situate pe traseul nostru ori în apropierea drumului principal– vestitele mânăstiri ortodoxe – din nordul României, din provincia Moldova pe unde ne purtau paşii vieţii. Unele fac parte nu numai din monumentele istorice recunoscute pe plan naţional, ci din patrimoniul cultural universal şi sunt ocrotite de UNESCO. >>>>

Aparitia volumului “Buna ziua, Bade Ioane!”, editura “Cuget Romanesc, apartinand scriitorului Ioan Miclau, certifica inca odata pozitia autorului, iubitor de limba si de neam.

“Limba romaneasca este pretioasa daruire, roditoare vesniciei reinvierii de neam, de popor, daruita de Dumnezeu”.

Emotionanta este aceasta carte inedita dedicat Acad.Prof.Dr.Artur Silvestri, “geniul nascut din geniul neamului sau romanesc”.

Structurata in sase capitole, autorul incearca o diversificare tematica pornind de la articole, studii, proza, versuri, cugetari.Paginile sale ne duc cu gandul la Sadoveanu prin limba folosita plina de autenticitate.

Ne atentioneaza inca de la inceputul cartii : “Sa nu neglijam izvoarele folclorice si pe acestea sa le sfintim!”

Taranul roman are un loc aparte in sufletul scriitorului. Interesul pentru societatea romaneasca a ramas viu, chiar daca este departe de tara. Ingenuncheaza in fata celui ce munceste pamantul, azi atat de oropsit.”De la observatie directa la rationament” reuseste sa faca o radigrafie societatii romanesti, cu bune si rele, cu multa amaraciune.

Desi nu are pretentia de a fi “filozof “,studiile autorului  ne arata  ca in termeni generali, filosofia sa este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului şi interiorului în plus faţă de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. Da, “utopiile trebuiesc taiate, nu capetele oamenilor”. >>>>

Galeria SPIRITUS apartinand Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa  organizeaza o serie de expozitii personale ale artistillor romani, in spatii alternative. In cadrul acestei serii, cunoscuta artista internationala Viorica Colpacci va prezenta o noua dimensiune a creatiei sale intr-o expozitie personala  intitulata Capul si podoabele lui  ieri si azi . la Biserica Sf Apostoli Petru si Pavel.

Expozitia, cu vanzare, in beneficiul Bisericii,  va include portrete ale contemporanilor, arta digitala si palarii – unicat de o inalta tinuta artistica inscriindu-se in linia modei de ultima ora.  Prezentarea colectiei de palarii va fi facuta de talentata actrita si model Clara Bercaru, la deschiderea expozitiei.

Evenimentul va avea loc in sala sociala a Bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel  dumineca 5 iulie, la ora 3:00 PM, dupa terminarea Sfintei slujbe si va fi urmata de sarbatorirea hramului Bisericii la care sunteti invitati sa va delectati cu muzica romaneasca,  produse culinare romanesti si o admosfera calda,  traditional romaneasca .

Adresa Bisericii este  Astoria ,14-22  27 Ave cu 14 Street.

Relatii suplimentare la telefon  718-897-4149  sau 718-626-6013

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole: Predoslovie, Râmnic, veche tiparniţă românească, Şcoala de la Râmnic, Cărturarii, Literatura, Tezaur de înţelepciune, Circulaţia cărţilor, Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic (1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie. >>>>

Blaj, 15 mai 1848- 15 mai 2009.

Patruzeci de mii erau atunci

Pe Câmpia Blajului românii

Şi Dumnezeu din cer le da porunci,

Aici să  fie pentru veci stăpânii!

Şi-acum se înfioară Munţii toţi

De sfânta lor aducere aminte,

Cum trece IANCU tânăr printre Moţi,

Cu vorbele  mulţimea o aprinde…

…………………………………………………….

Dar liniştea-i acolo îndestulă

După  atâtea aprige furtuni,

Sub Crucea Lui, de veghe sus pe Hulă,

Doar Aerul îngână rugăciuni…

Dă-ne, Doamne, minte şi răbdări,

Să  ştim că suntem şi le aminteşte

Celor plecaţi de-aici spre alte zări,

Dorul deŢară, scris în româneşte!

Ne fie Viaţa binecuvântată

De pe Câmpia Blajului, vă spun,

Patruzeci de mii erau odată,

Câţi au mai rămas din ei acum? >>>>

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ. >>>>

Comuna Dumbrăviţa ,  aflată la doar câţiva paşi de Timişoara, a trăit duminică 14 iunie un eveniment excepţional. Din iniţiativa Societăţii literar-artistică ”Sorin Titel” din Banat , a Consiliului local şi a Şcolii elementare din Dumbrăviţa au fost ridicate, în faţa şcolii, statuile lui Eminescu şi Petofi Sandor ( realizate de sculptorul Luigi Ştefan  Varga), de la a căror moarte se împlinesc 120, respectiv 160 de ani. Dezvelirea busturilor s-a făcut de către dl. Szyilagyi Geza, primarul comunei. După servicul divin săvârşit de preotul ortodox Ioan Brânzei, au rostit scurte alocuţiuni: Nicolae Danciu Petniceanu, preşedintele societăţii, prof.dr Gheorge Luchescu, scriitorul Ion Marin Almăjan, Szekernesz Janos, preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Artiştilor Plastici,, poeta Mariana Sperlea care alături de soţul ei au fost coordonatorii acestui proiect şi alţii.Întrucât în localitate trăiesc, alăruri  români şi maghiari, elevii dumbrăviţeni au recitat, în română şi maghiară, din creaţia celor doi mari poeţi, iar corul Asociaţiei culturale ”Petofi” din localitatea Sandorfalvi, Ungaria, a susţinut un micro-concert.Manifestarea a continuat cu un amplu simpozion dedicat personalităţii şi operei lui Eminescu şi Petofi Sandor.Au fost subliniate punctele comune ale poeziei celor doi, în primul rând iubirea fiecăruia dintre ei pentru patria şi poporul din care s-au ridicat. >>>>

Eminescu, prin opera sa rămâne mereu o sursă de cunoaştere, în care se vor găsi şi generaţiile viitoare.

Studiată în adâncimile sale subtile „pline de înţelesuri” prea puţin cunoscute, opera pune în lumină o personalitate de excepţie, ce reface epopeea spiritului românesc de-a lungul vremii, pe coordonatele eternităţii.

Temele, motivele eminesciene pot constitui, fiecare în parte, spaţii de cercetare cu implicaţii adânci în concepţia filosofică despre viaţă a dacilor–români, văzuţi întro fiinţare necontenită, proiectaţi în universalitate.

Codrul dacilor milenari, ori al românilor, după denumirea lor relativ actuală, este o structurare spirituală în acord cu datele eternului.

La Eminescu acesta devine locul de lămurire a unui popor venit din indistincţiune şi ancorat în aceasta.

Dacia profundă, eternă în operele eminesciene este un spaţiu cu dimensiuni mitologice. Acestainstituie un prezent continuu şi închis presiunilor exterioare istorice, un spaţiu în care vorbim de un aparent paradox, de un prezent arhaic.

Acest spaţiu poartă o marcă a spiritualităţii colective, profunde, plină de sensuri, care induc o filosofie de viaţă specifică. Este matricea stilistică a neamului românesc, ca permanenţă. >>>>

„Ţara este în linia întâia elementul naţional şi

că e scris în cartea veacurilor că acest element

să determine soarta şi caracterul acestui stat”

(Domnitorul Matei Basarab)

Măsura spirituală a Naţiunii noastre preaalese este cuprinsă în aceste trei dimensiuni: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Credinţa precreştină şi apoi cea ortodoxă era de fapt şi este viaţa însăşi a Românilor, ce pulsează în cântec, împliniri şi lumină. Nădejdea are acea pecetluire firească, ce îngemănează sublimul surâsului divin, cu susurul sufletelor lor dătătoare de răbdare şi curaj. Dragostea, crescând a devenit acea măsură a necuprinsului, care îmbrăţişează Dorul celui Drag, dătător de frumuseţe, cu miracolul bucuriei şi uimirii celuilalt. Hărăzit de bucuria cerului şi ursitoarele pământului, ca un Înainte mergător, Mugurele de Dumnezeu, Mihail s-a născut la Candelele luminii…

O legendă culeasă de Valahiel Monahul-Sihastrul de pe Sfântul nostru Munte Rarău, de pe plaiurile Bucovinene, despre naşterea lui Mihail Eminescu ne spune: „Au venit o dată Mântuitorul Iisus Hristos cu Sfântul Apostol Andrei să vadă Grădina Maicii Sale, în Săptămâna luminată a Invierii, îmbrăcaţi ca nişte ţărani olteni săraci, dar curaţi şi frumoşi la chip. Au colindat pe meleagurile Bucovinei în stânga şi în dreapta, încîntaţi de frumuseţea locurilor, a lăcaşurilor şi dorind apoi să cunoască sufletele oamenilor, au ales la întâmplare casa unor gospodari: el, înalt şi fălos ca un brad, în suman şi iţari albi, cu părul de corb atârnându-i pe spate, ea, frumoasă şi veselă ca o floare, cu cosiţe de aur pe cămaşa lungă înflorată, cu bundiţă şi catrinţă de cicoare, care i-a primit cu dragoste ospătându-i din belşug cu de toate şi odihnindu-i câteva zile, mulţumindu-le apoi că le-a trecut pragul, făcându-le cinstea şi bucuria de a-şi ajuta aproapele… >>>>

1. Acum, la 120 de ani de la moartea sa, putem afirma ca Mihai Eminescu a fost ucis pentru convingerile sale politice?

2. Cine are interesul ca si in zilele noastre acest mare poet roman sa fie discreditat?
2009 este anul desteptarii, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o suta si douazeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oara insa, circumstantele reale ale mortii sale sunt puse in discutie publica iar conturul activitatii sale politice si jurnalistice este luat in calcul pentru a deslusi disparitia sa abrupta. Putina lume stie cum a murit Eminescu: lovit in cap in timp ce canta “Desteapta-te romane”! Manualele scolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici “amanunte” continuand perseverent sa descrie circumstanta mortii lui Eminescu ca urmare a imbolnavirii acestuia de o boala venerica. Cine sunt aceia care perpetueaza falsul si alimenteaza mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba romana predau tampenii peste tampenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine ii gireaza, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovati de risipirea zestrei lasata de acesta? Ce fel de stat este statul roman care recompenseaza detractorii lui Eminescu si pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinta detractorilor este de a-l cobori in planul discutabilului si al disputabilului. Negatia si denigrarea, “demitizarea” si ”prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioada este insa expresia unui alt tip de apetit critic, generat si coordinat de o grupare descalificata moral dar totodata dominanta, inca, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de crestin ortodox, ba nu ar fi meritat sa fie numit poet national, ba nu era “politicaly corect”, ba asa ba pe dincolo. >>>>

Seneca sfătuia pe contemporanii săi  să se ferească de trei rele: ura, invidia, dispreţul. Toate trei fiind caracteristice doar speciei umane. Toate trei străbătând  secolele  fără să sufere vreo atenuare. Dimpotrivă, poate au câştigat în intensitate.

Mi-am adus aminte de sfaturile înţeleptului urmărind, cum o fac adesea, discuţia dintre doi ”formatori de opinie”, publicişti de primă mărime, ba chiar şi scriitori deşi această calitate astăzi nu mai reprezintă nici un chichirez. Scriitori sunt consideraţi sau se autodeclară toţi cei ce şi-au pus numele pe o carte  a cărei valoare  astăzi nu mai are nici o importanţă. Care erau   întrebările adresate, cu obişnuita-i mânie, era să scriu… proletară, dl-ui. Emil Hurezeanu, de  către  C. T. Popescu ?  Ce idealuri au avut românii de-a lungul veacurilor? Care a fost rolul Bisericii Ortodoxe Române în existenţa societăţii româneşti ?

Poate surprins, cel întrebat n-a reuşit să dea un răspuns inteligibil. A bâiguit ceva. Am avut sentimentul că dl. Popescu nici nu aştepta, de fapt, un răspuns. Că, aidoma atâtor altor situaţii, Domnia sa era edificat. Ce a urmat a fost  greu de calificat. Mult mediatizatul gazetar, cunoscut pentru opiniile sale vitriolate  şi vitriolante, duh necruţător al damnării unora şi altora, a emis  o anatemă, la adresa românilor, al căror ideal a fost, de-a lungul vremii, zicea dânsul, aşezarea călare pe situaţie, bizuirea pe noroc şi pe întâmplare. De aici şi concluzia  că suntem, vorba Anei Blandiana, un popor vegetal, adică o masă amorfă, lipsită de voinţă, lipsă de demnitate. Mai susţinea omul cu tichie  că nu am avut martiri şi ar fi  putut să adauge, urmându-l pe dl Patapievici în defăimarea românilor, că pe noi au urinat toţi, de la romani începând şi sfârşind cu sovieticii sau poate cu mai marii  lumii de astăzi. >>>>

Rar mi-a mai fost dat, în viaţă, să văd (din depărtare, pentru că nu am avut bucuria de Duh să-l cunosc direct…”faţă către faţă”…!) un  spirit mai neastâmpărat, mai încăpăţânat scormonitor şi mai uluitor de divers (şi profund!) creator, decât acela al româno-basarabeanului ANDREI VARTIC¹! Sărea, cu o naturaleţe uluitoare, de la un studiu bizantin ori renascentist, la problemele informaticii ori fizicii/ spectroscopiei, de la poezie la proză ori eseistică/jurnalistică arzător militantă, de la economie locală la politică mondială, de la tragedia basarabeană multi-seculară (de-acum…), la pierderea suferită de românii toţi (cu efecte, seculare şi…secularizante, probabil, de-acum încolo…!), prin plecarea la cele veşnice a celui de-al Cincilea Patriarh al României,  Preafericitul Teoctist… – de la politica machiavelică a Rusiei/URSS-ului, la scrierea ori punerea în scenă a unor piese de teatru cvasi-geniale, adânc muşcătoare…Şi, în toată această febrilitate de acţiune, ANDREI VARTIC a fost un vizionar – nu şi-a pierdut o singură clipă, măcar, aspra luciditate, nu s-a lăsat înşelat de prejudecăţi ori de aparenţe…Se lămurise, pe pielea lui şi a Neamului lui, şi cu Moscova, şi cu Washingtonul… – cât şi cu trădările penibile ale Bucureştiului… – cât şi cu corul hienelor „globalizării”… – pentru că ANDREI VARTIC a mers, viaţa lui toată, cu verbul eminescian, săpat pe frunte: “O, naţie iubită!/Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?/Voi să te văd, iubito! nu fericită – mare!/Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,/ Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele(…)” – cf. Mihai Eminescu – ANDREI MUREŞANU -  Tablou dramatic într-un act). Căci, iată ce zicea ANDREI VARTIC: >>>>

Analogii, similitudini cu tratamentul aplicat altor fii ai Neamului Românesc din a doua jumătate a secolului XX

Grafica, George Roca
Se poate dovedi că Eminescu a fost scos din viaţa socială prin tratamentul medicamentos abuziv, administrat cu premeditare?! Da, prim mărturiile celor care au fost supuşi uni tratament similar. Compromişi în faţa colegilor de serviciu, în faţa familiei, rudeniilor, cunoscuţilor. Persoanele supuse unui astfel de tratament, deşi printre noi, sănătoase, au evitat, sau evită să facă mărturiile necesare, poate de teama de a nu reactiva convingerile celor care i-au crezut nebuni. Şi-i mai cred. Cu acelaşi efect de a fi scoşi şi azi din viaţa socială. Alţii au rămas cu dezechilibrări pe planul sănătăţii, pentru tot restul vieţii lor. In Arhivele securităţii, acum la CNSAS, se găsesc datele necesare pentru cercetări, analogii, similitudini cu situaţia lui Eminescu.

Cazul pe care îl prezint nu se poate compara ca intensitate şi dramatism, nici cu al lui Mihai Eminescu şi nici cu al celor internaţi şi reinternaţi, dar, prin acest caz, sperăm să se deschidă un nou domeniu de cercetare, prin analogie cu îmbolnăvirea lui Eminescu. După răpire, Eminescu a fost supus unui tratament medicamentos, cu ţintă clară-dezechilibrarea sănătaţii.  >>>>

DRAGOSTE LA NESFÂRŞIT

În memoria lui Artur Silvestri
Dragostea mea pentru voi n-are asemănare.

Ea va rămâne-ntr-o zi numai pasăre-n zbor.

Ieri mă-ngânam cu trecutul ce astăzi mă-nfloare

Şi nu ştiam că mă duc să vă fiu viitor.

Dragostea mea pentru voi n-are timp de-a se plânge.

Ea va rămâne-ntr-o zi  tril de taină,sonor.

Ieri mă jucam cu prezentul ce astăzi mă-nfrânge

Şi nu visam că mă duc să vă fiu viitor.

Dragostea mea pentru voi nu cunoaşte hotare.

Ea va rămâne-ntr-o zi astru izbăvitor.

Ieri cochetam cu eternul ce azi mă răsare

Şi nu credeam că mă duc să vă fiu viitor. >>>>

In localitatea Ceahlău, judetul Neamţ s-au adunat peste 300 de persoane pentru comemorarea a 6 luni de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Artur Silvestri. Acolo s-a înaltat o troiţă în memoria celui care a apreciat frumuseţea neasemuită a României Tainice şi considerat locul acesta mirific drept unul de suflet, situat chiar in inima Munţilor Ceahlău, pe malul Bistriţei, descoperit odinioara din motive de rătăcire a drumului prin nămeţi, după cum mărturiseşte adorata soţie a scriitorului: Mariana Brăescu Silvestri, care s-a preocupat să fie împlinită datina aşa cum se cuvine. Locul era uimitor sub lumina unui soare blând, oamenii pregăteau troiţa, puneau flori de jur-împrejur, casa era plină de oaspeţi (unii veniţi din Canada ori Franţa, alţii din toate colţurile ţării); două autocare sosiseră de la Bucureşti. Alături l-am zărit pe tatăl îndurerat al scriitorului… O tristeţe mută am citit în ochii domniei sale, consternat de întâmplarea tragică a morţii fiului său… Nu găseşti cuvinte prin care să poţi consola aici două fiinţe îndurate: văduva şi tatăl poetului. Imaginile pe care le-am selectat sunt mai grăitoare decât orice cuvânt. Patru preoţi au sfinţit troiţa, doamna Brăescu a dat pomana cuvenită sătenilor care au venit în număr impresionant în frunte cu primarul comunei, profesorii şi învăţătorii din sat, copiii şi pensionarii. A fost prezentat filmul realizat de Cleopatra Lorinţiu şi Mariana Brăescu Silvestri referitor la viata şi opera imensă a scriitorului. Acţiunea a continuat cu acordarea premiilor ARP (fericiţilor scriitori de la Iaşi: Cătălin Bordeianu şi Valentin Ciucă), urmată de  lansarea cărţii Cleopatrei Lorinţiu: Artur Silvestri –  Vocaţia Căii Singuratice şi a volumului colectiv Artur Silvestri- Mărturii tulburătoare, precum şi a lucrării postume : Artur Silvestri: Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute. Numeroşi invitaţi au evocat personalitatea fascinantă a regretatului  prieten al  nostru: Gabriel  Artur Silvestri. >>>>

Vestirile mari vin adeseori,

Cu scris de lumina

Pe tampla,

Pe flori!

Din zare un nimb tricolour

Pe crestet de Munte apare…

Drag Munte

De dor!

O! cat il iubea Poetul divin -

Crescut pe Ceahlau

Artur fericitul,

Cu suflet senin!

Vestirile mari vin adeseori,

Asemeni vestirei Mesiei

Din vremuri,

Vin apriori!

Vin flacari din vise visate,

Prind cantec in ramuri de fag:

“Duceti si voi

Din cele lasate!”

Caci sufletu-mi partea si-o cere,

Acum si in vecilor veci,

Ceahlaul sa-mi dea

Inviere! >>>>

În ziua de Mărţişor a anului de graţie 2009,în dimineaţa când am auzit cântând ,pentru prima oară în acest an , mierla,  pe strada noastră din Cluj-Napoca , istoricul şi editorul Eugen Petrescu m-a sunat să-mi spună despre proiectul său privind editarea unei cărţi dedicată preotului Dumitru Bălaşa . Invitându-mă să scriu un material despre Patriarhul Limbii dacoromâne , aşa cum , mult mai târziu , îl numisem.Din clipa aceea au început să se deruleze în memoria mea unele secvenţe dintr-un film ce ilustrau momente petrecute la Drăgăşani cu acest personaj dinamic,scormonitor în hrisoave şi mare iubitor al acestui neam.

Nici nu pot să-mi închipui că timpul,atât de neirtător,a trecut ca un tăvălug peste al TIMP AL EXISTENŢEI noastre estompând unele evenimente din viaţa părintelui Bălaşa care s-au intersectat cu viaţa mea.

Prin rândurile de faţă încerc să reînod filmul acesta ce-l are protagonist pe părintele ce şi-a petrecut toată viaţa în localităţile Suteşti,Creţeni,Guşoieni,de pe Valea Pescianei şi Drăgăşani gândind,meditând şi scriind.

Prima secvenţă din acest film din memoria mea cuprinde momentul când,prin anul 1966,a venit la redacţia Staţiei de Radioficare Drăgăşani,unde eram redactor,propunându-mi un set de emisiuni sub genericul”Din istoria Rusidavei”. >>>>

Mi se rupe sufletul cand vad ca neamul nostru romanesc, nu de putine ori,  primeste palme peste obraz pentru unele deraieri de la linia moralitatii. Nu de putine ori gandurile ma trimit in urma, pentru a-mi explica aceste cauze.

Parintii vandusera casa in care m-am nascut eu  in comuna Tiganesti-Teleorman, si alungati de nevoi s-au mutat la Bucuresti ca sa fie alaturi de copii. Dorul de leaganul copilariei m-a impingea sa merg din cand in cand pe la fosta noastra casa. Aflandu-ma in curte, mangaiam cu priviri induiosate zidurile casei, priveam scara pe unde alergam in goana mare in pod ca sa imi pun pe mine frumoase rochii din perioada interbelica puse de mama intr-o lada, sa ma impodobesc cu palarii cumparate din Paris si sa ma cocot pe pantofi cu tocuri inalte… Dadeam tarcoale magaziilor mari incarcate candva cu cereale, in care  ne jucam noi copii “scaldandu-ne” ín grau…

-Ai mai venit sa iti vezi casa unde te-ai nasut? Era glasul Lisandrinii de dincolo de gard. Copilarisem cu ea. Vino si pe la noi ca sa iti arat cum avem in casa. Nu mai e cum stii tu.

- Uite, imi arata ea cand am intrat in casa, avem mobila ca la oras. Cam acelas tip de sufragerie, cam acelasi tip de dormitor, perdele etc., cum se aflau pe atunci, standardizate. Ti-aduci aminte cum aveam cand eram noi copii? imi zice ea. Era pamant pe jos, pat facut din scanduri puse pe stalpi de lemn, saltele si capataie umplute cu paie, aveam masa mica cu trei picioare pe care o atarnam in cui dupa ce mancam…

Sigur ca imi aminteam si ma gandeam acum ca, desi comunismul a dat tara inapoi cu multi ani in multe privinte, totusi tehnica si valurile noi ale civilizatiei au adus multe modificari si in lumea satelor. >>>>

CHEMAREA

Bine te-ai întors, ţaţică,

Şi lasă-mă, ce am de spus a-ţi spune:

Din când în când, un dor, Elena Buică,

Venea la noi, de peste mări şi lume.

Tot tresărea la Ţigăneşti amurgul,

Peste întinderea de sat

Lăsându-i Lunii, – în cale – crugul,

Cum ţie cale, Dumnezeu ţi-a dat.

Şi au vibrat salcâmii plini de floare

Aplecaţi peste uluca văruită,

La şoaptele de râu, pierdut în vale,

Vestind sosirea ta, Elena Buică.

Căci trunchiul de îl poţi desprinde

Şi-l poţi purta pe unde-ţi pasă,

Rădăcinile rămân, şi de oriunde,

Te vor chema… să vii acasă! >>>>

Lui Grigore Vieru, in memoriam

Negre aurore,

Negre orizonturi,

Unde eşti, Grigore,

Şi  pe care fronturi

Ale Limbii noastre

Lupte porţi cu sârg?

Vino în Moldova,

Vino-n Ieşi, la târg,

Vino-n ţara mumă,

Vin’ că nu e glumă

Şi ne mor copiii.

Morţii şi cu viii

Vin să-şi ceară dreptul

Şi deschis li-i pieptul

Pentru vergi şi cuie.

Ei pe cruce suie,

Urcă la Hristos,

Drum bolovănos.

Vin să nemurească,

Să-i împărtăşească

Patima lumească,

Patima de sânge.

Doar Măicuţa plânge

Plânge pe fecior,

Cum pe un mior

Plânge ciobănaşul.

Pe pustiu – imaşul. >>>>

RUSALIILE LA ROMÂNII DIN SERBIA

Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile sunt o importantă sărbătoare creştină care, în acord cu Sfânta Scriptură, se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti când se comemorează coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Christos.

Rusaliile se sărbătoresc în mod tradiţional şi de românii ortodocşi din Voivodina, precum şi de românii de la sud de Dunăre, din Timoc, respectiv din Serbia de Răsărit. Astfel, în Banatul sârbesc, de Rusalii, deosebit de festiv va fi la Petrovasâla, Maramorac, Deliblata, precum şi în alte sate unde Pogorârea Duhului Sfânt este hramul bisericii ortodoxe, respectiv Rusaliile sunt sărbătoarea satului.

Iar, anul acesta, de Rusalii deosebit de festiv este la Seleuş unde se marchează 200 de ani de la construirea unei noi Biserici Ortodoxe Române şi, unde, cu prilejul sărbătoririi bicentenarului, duminică, slujba de Rusalii este oficiată de episcopul românilor ortodocşi din Serbia Prea Sfiinţia Sa DANIIL, într-un sobor de preoţi din Serbia şi România.

În Timoc, duminică, 7 iunie 2009, părintele Boian Alexandrovici, protopop de Dacia Ripenzis şi paroh de Malainiţa şi Remesiana oficiază slujba de Rusalii în satul Jitcoviţa din comuna Golumbăţ, prilejul cu care se dă şi un parastas, respectiv se pun coroane de flori la mormântele eroilor români din sat care şi-au pierdut viaţa în război, apărându-şi patria de cotropitori. >>>>

Te-ai născut înaintea mea ,

Ştiu toţi că tu poţi să mă ajuţi ,

vreau să unesc

triburile ,

le cunoşti  de veacuri ,

ajută-mă în distrugeri ,

voi clădi mai falnic tot ce-a pierit ,

o faci pentru veşnicie

în timpul lui Burebista ,

dă-mi oameni destoinici ,

veghează-mi apărarea ,

să mă înconjoare iubitorii de glie ,

fă-i să înţeleagă că azi

neamul sunt Eu ,

te rog dă-l bătut pe Cezar  ,

nici  egali nu mi-ar place să fim ,

minunile trece-vor în istoria

începută de Tine ,

glorie devreme şi târzie .

Cezar , îl ştiţi să-şi piardă timpul ?

e vestit de oracol să ajungă

la  Zeux  , să-i întindă

mâna milostivă ,

e ruşine că s-a întâmplat o dată ,

să rămân bătut  , armata despuiată ? >>>>

ORBUL…

Ev. Ioan 9, 1-38.

Unge-mi cu tină, Doamne, ochii mei,

Cei orbi pe dinlăuntrul lor, Iisuse,

Ca să îţi pot vedea aici cu ei

Picioarele şi palmele străpunse

De cuiele ce le-am bătut şi eu

În fiecare ceas cu o sudalmă,

Alungă-mi de pe suflet norul greu

Şi vremea ce-o mai am să-mi fie calmă!

Biet cerşetor ce sunt şi care-am fost,

Dezbracă-mă de zdrenţele murdare

Şi pune-i gurii Adevăr şi post,

În gânduri amiros de sărbătoare.

“Voi sunteţi de jos, Eu sunt de sus

Eu de la început vă spun că sunt!”

Tu eşti Lumina lumii, cum i-ai spus

Acestui bulgăr negru de pământ. >>>>

Din serialul „Ultimii soldaţi ai neamului românesc” – Note de călătorie (5)
Printre arbori, se zărea lunca Mehadia strălucind în soare. Priveam atent, dar privirea noastră nu putea desluşi urmele vreunei cetăţi, cu toate că „baleiasem” din mersul  maşinii întreaga zonă. Comandorul frână într-o zonă deschisă, răbufnind:

- La dracu bătrâne! Am impresia că romanii s-au retras de aici cu castru cu tot!

- Ai răbdare amirale, poate nu se vede de departe dar castrul acesta este binecunoscut. Despre alte fortăreţe romane nu se mai ştie nimic pe unde-or fi deşi documentele vremii pomenesc despre ele. Dup-atâtea bătălii, e plină ţara de castre şi cetăţi romane la doi metri sub pământ! Malva capitala Daciei Malvensis, nu se ştie exact unde a fost. Printre atâtea situri arheologice găsite în sudul Olteniei e greu de identificat unde-a fost centrul de comandă. Există în dreapta Oltului, o zonă arheologică ce cuprinde satele Cioroiu Nou, Cioroiaşi, Cetăţuia şi Perişor cu multe fundaţii ale unor construcţii foarte vechi.

- Ha, ha, ha, măi ce nume! Adică în urma abandonării cetăţilor, acolo au rămas doar ciorile? Perii pădureţi?

- Asta cam aşa e, n-a mai rămas mare lucru în urma bătăliilor. In anul 245, Malva lui Traian din Dacia Inferior fu făcută praf de dacii liberi. Acolo fusese mai înainte de venirea romanilor, o cetate a geţilor, pentru că arheologii spun că situl datează de două milenii înainte de Hristos, sau dacă vrei, două milenii înainte de venirea romanilor. >>>>

- preluat prin serviciul de presä al AGORA ROMAGNA LATINA/tranzit -

Membru activ al realitätilor socio-culturale român-canadiene din Montréal, domnul ing. Daniel Constantin Manolescu a fost onorat cu Diploma de Merit pt  Voluntariat : ‘’ Anul Benevolilor’’ de cätre Ministrul canadian al Dezvoltarii si Cooperarii Internationale, Pierre Pettigrew, pentru contributii deosebite  aduse  la rezolvarea unor dosare environnementale de interes public si implicare în viata socialä canadianä. A primit, recent, doua burse de excelenta de la Departamentul de cercetare al Centre Hospitalier de l’Université de Montreal. A completat un al doilea ciclu de studii de Master si a publicat articole pe teme stiintifice in SUA, Canada si Europa. Continuä actualmente studiile la nivel de Doctorat în Nutritie Biomolecularä. La acestea se adauga statutul de asistent universitar la Facultatea de Medicina, departamentul de Nutritie al Universite de Montreal. Colaboreazä ca redactor-sef la Revista Starpress de Vâlcea si redactor la jurnalul Actualitatea Româno-Canadianä.

1. Domnule Daniel Constantin Manolescu cum ati decis sa emigrati in Canada si ce reprezinta pentru dvs. cultura francofona de pe continentul american?

Emigratia este întotdeauna o decizie pluri-factorialä. Pe scurt însä, ea a fost initiatä de atitudinea regimurilor numite de tranzitie, în Romania de dupa 1989, care au neglijat enorm cercetarea stiintificä, fortând mii de universitari sa paraseasca tara. Nu am cerut niciodata azil politic nicaieri, dar Mineriadele, Guvernele Iliescu, jupânismul si alte nedreptati flagrante m-au determinat sa emigrez legal pe alte meleaguri, in cautarea unui viitor mai bun. >>>>

SĂ CLĂDIM, SĂ DURĂM

Ştim să înălţăm , nu pentru veşnicie ,

zidirile noastre se mai prăbuşesc ,

de atâtea ori ne amărăsc ,

cele mai multe rămân

pentru a găzdui generaţii .

Cruţaţi-ne , mândru ne-au clădit

veniţii înainte ,

doar puţine pilde arheologice ,

istoricii le vor pomeni curând ,

adunare , prăbuşire şi iar ridicare

se simt în toate câte sunt .

Urmaşii vor lăuda

şi persifla stilurile trecute ,

căuta momentele găzduite de inspiraţie ,

formele vii să uite timpul ,

iar timpul e măsură nouă ,

ţesătura pe care o durăm .

Mâinile îşi ştiu datoria :

să primească prieteni ,

să clădească o parte din pământ

spre cer , iată aducem statornic

ce n-a mai fost ,

braţele şi mintea ridică ,

păstrează , opresc căderea  >>>>

Sâmbătă, pe 30 mai 2009, se împlinesc 6 luni de la plecarea prea grăbită spre cele veşnice a Marelui Om, mentorul nostru, ARTUR SILVESTRI

Dumnezeu să-l odihnească în Cerurile Sale!

Să-l pomenim, aşa cum reuşim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărţile, corespondenţa, sfaturile înţelepte şi urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

Vineri, pe data de 22 mai 2009, la Biserica “Nasterea Maicii Domnului” de pe Calea Dorobanţi, din Bucureşti,  a avut loc un înălţător eveniment spiritual şi cultural prilejuit de împlinirea a şase luni de la tragica dispariţie dintre noi a marelui om de cultură Artur Silvestri.

Distinsa lui soţie, scriitoarea Mariana Braescu Silvestri, deşi cu sufletul îmbrăcat în lacrimi, a reusit sa ofere celor prezenti in biserica, prin intermediul Coralei “Dumitru D. Botez” al carei dirijor este profesorul Eugen Kreiss, un strălucitor si binemirositor buchet de cântece religioase care s-au înălţat spre Domnul întru pomenirea celui plecat la El în urmă cu o jumătate de an.

Cele 15 cântece duhovniceşti au izbutit să umple de emoţie sacră sufletele adunate spre cinstirea marelui plecat în locul de lumină şi mângâiere, rezervat de Dumnezeu spiritelor credincioase şi nobile, aşa cum a fost şi sufletul generos al lui Artur Silvestri.

“Doamne, auzi glasul meu!” de Nicolae Lungu, “Tatăl nostru”" de Eugen Kreiss, “Iubi-Te-voi, Doamne!” de Nicolae Georgescu, “Tu singur esti” de Eugen Popescu, “Rugăciune” de Mihai Lupescu pe versuri de Mihai Eminescu, “Imn Fecioarei” de Eugen Kreiss, “Axion Duminical” de Dragos Alexandrescu, “Pre Tine Te laudăm” de Eugen Kreiss, “Oda” (dupa Hoterus) de Mihai Lupescu, “Priviti Golgota” de F. Silcher, “Oratoriu” de Gh. Mandicevschi, “Ingerul a strigat” de Macarov, “Invierea” de Mihai Lupescu, “Ziua Invierii” de Nicolae Georgescu , >>>>

“Cel ce-şi lasă legea sa cea pravoslavnică şi pofteşte alta, iau plata de la direptul Judecător Dumnezeu”. (+Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu)

Cel mai mare împărat creştin s-a născut în Dacia Mediterana, la Naisus, în 280 d.Hr. în familia ofiţerului thrac Constanţiu Chlorus şi al Elenei( tot de origine thracă), sub numele de Flavius Valerius Constantinus. A fost născut şi crescut pentru a sluji Neamului său şi lui Dumnezeu. S-a legat sufleteşte de locurile natale, a primit educaţia creştină de la mama sa Elena, iar pe cea ostăşească de la tatăl său, pe care a desăvârşit-o la Sirmium şi la Nicomedia, la curtea lui Diocleţian. Deşi s-a născut în porfiră imperială, necazurile nu l-au ocolit. Tatăl său avid de putere a părăsit-o pe Elena, căsătorindu-se cu fiica lui Maximianus Hercules. Tânărul prinţ aflat între dragostea mamei şi cariera ostăşeasco-imperială a tatălui, l-a urmat pe tatăl, dar a rămas cu mama. În calitate de mare strateg s-a ocupat special de frontiera Dunării de Jos. A ajuns împărat-cesaerus(a fost proclamat de armată) în ziua de 25 Iulie 306, iar augustus în 25 Decembrie 307.

Graţie iubirii mamei sale şi dragostei creştine cu care l-a înconjurat Mântuitorul Iisus Hristos i-a oferit sceptrul biruitor al Crucii. În ajunul războiului cu Maxenţius-împăratul Romei, în urma rugăciunilor sale de a fi ajutat de Dumnezeul Cel Viu, i se arată pe cer Sfânta Cruce, în jurul căreia se afla inscripţia: “Cu acest semn vei birui!” Semnul a fost întărit şi de viziunea apariţiei Mântuitorului, care-L confirmă pe Dumnezeul Cel Viu. Şi Constantin a biruit, nu numai pe rivalul său, dar asemeni lui Iisus Hristos a biruit lumea păgână. >>>>

Cand doua lucruri se bat cap in cap ele trebue tratate sepatat. In primele luni ale razboiului odata cu inaintarea pe frontul sovietic, trupele romanesti au colaborat cu nemtii masacrand oameni nevinovati. Responsabititatea guvernului roman este clara si nu trebue acceptate nici un fel de scuze. Cum nu trebue acceptate minimalizari, nu trebue acceptate nici exagerari. Sa lasam pe istorici si specialisti onesti si neutrii sa faca acest lucru. Moartea unui singur om este de ajuns, restul este doar o dureroasa statistica.
Odata cu primavara lui 1942 cand la o intalnire in apropiere de front Mihai Antonescu la anuntat ministrul de externe german de refuzul lui Antonescu de ai preda pe evrei, asistam la o schimbare nu “oarecare” ci FUNDAMENTALA cu consecinte istorice. La cateva saptamani distanta in doua sedite ale guvernului Ion Antonescu anunta oficial noua politica fata de evrei spunand “mi-am dat cuvantul de onoare de a apara viata si onoare evreilor si ma voi tine de cuvant”.
Aceasta fraza uluitoare, intro tara ocupata de trupe germane a insemnat salvarea de la o moarte sigura a aproape 800.000 evrei romani. DEPE TERITORIUL REGATULUI ROMANIEI (actualul teritoriu cu exceptia Ardealuli de nord care era sub unguri) NU A PLECAT SPRE LAGARELE MORTII NICI UN EVREU ROMAN. Acest miracol al istoriei a fost posibil datorita caracterului specific al societatii romanestii, monarhiei si a bisericii. >>>>

Lucreţia Berzintu(L.B.): Domnule primar general, Dorin Chirtoacă, aţi candidat la alegerile parlamentare din Republica Moldova din partea Partidului Liberal. În urma alegerilor din 5 aprilie 2009, după cum se ştie, au câştigat comuniştii. Cum vedeţi înfrângerea democraţiei?

Dorin Chirtoacă (D.C.): După părerea mea, alegerile au fost falsificate. Comuniştii n-aveau cum să obţină mai mult de 30 – 35, cel mult 40% din voturi, însă, în urma acţiunilor pe care le-au întreprins, incorect, şi-au sporit numărul voturilor, lucrul pe care-l demonstrăm acum, prin probele pe care le administrăm, şi sperăm să punem capăt acestui mod incorect de a desfăşura alegerile din Republica Moldova.

L.B.: Cine, de fapt, a declanşat manifestarea de protest din Chişinău?

D.C.: Au fost manifestaţii spontane de protest, iniţiate de tineri, tineri care s-au revoltat. Tot ceea ce s-a întâmplat la Chişinău în ziua alegerilor, dar şi anterior, au fost blocade anticomuniste, şi, din păcate, comuniştii au deturnat aceste proteste în acte de vandalism asupra Preşedinţiei şi Parlamentului.

L.B.:În urma acestor acte de protest ale tinerilor, cum vedeţi declaraţia preşedintelui Vladimir Voronin, precum că în spatele acestei manifestaţii s-ar afla România, apoi luarea de măsuri, precum închiderea graniţelor, introducerea vizelor pentru români s.a.?

D.C.: Dorin Chirtoacă: Sunt declaraţii contrare democraţiei, sunt declaraţii contrare perspectivelor Republicii Moldova, sunt acuzaţii extrem de grave la adresa cetăţenilor. Profesorii, directorii, au fost făcuţi violatori de copii de către Voronin. >>>>

Deşi la adresa organizaţiilor care militează pentru crearea şi acordarea de autonomie aşa-zisului ţinut secuiesc, şi care au fost sprijinite de fostul partid de guvernământ UDMR, se strâng dovezile privind desfăşurarea de activităţi paramilitare (incluisv în cadrul unor tabere de antrenament din România), şeful statului a decis să participe la congresul UDMR.

Este de neînţeles… Traian Băsescu s-a dus să le dea satisfacţie liderilor UDMR chiar în ziua în care aceştia se declarau împotriva iniţiativei şefului statutului de acordare a cetăţeniei române moldovenilor. Şi totşi, preşedintele a reprezentat Administraţia Prezidenţială la reuniunea unei formaţiuni care colaborează, în mod oficial, după ce a bătut mâna cu popa Tockes, cu organizaţii care vizează secesiunea. Este adevărat, Laszlo Tockes nu a fost prezent la congresul UDMR, probabil sfătuit să stea deoparte până se vor fi stins acuzaţiile cu privirea la organizaţiile paramilitare care se „antrenează”, incluisv pe teritoriul nostru, pentru diverse autonomii „maghiare”, inclusiv cea a ţinuttului secuiesc. Dar faptul că nu s-a aflat în aceeaşi sală cu popa, nu restrânge gradul de vinovăţie al preşedintelui României de a fi prezent printre iredentişti şi extremişti.

În fapt, în gestul preşedintelui, dar şi a principalilor lideri politici prezenţi la congresul UDMR, ar fi un înţeles. Pentru că Traian Băsescu nu face niciodată gesturi gratuite. Chiar dacă aşa pare uneori. Iar faptul că l-a pus şi pe premierul cel pitic (pe scara afinităţii pe care o au românii faţă de el, desigur) la zidul adulaţiei maghiare, spune multe. >>>>

În ultimii ani, în vreme ce se constată prăbuşirea, cu unele excepţii, a activităţii tipografice indigene, situaţie datorată, în primul rând, mijloacelor tehnice învechite, depăşite, ineficiente ale majorităţii firmelor româneşti, a sporit, de la an la an, numărul cărţilor, enciclopediilor, lucrărilor de sinteză, albumelor de artă etc. tipărite peste hotare, dar distribuite pe piaţa noastră.

Românii, atraşi de calitatea tiparului şi a ilustraţiilor, de aspectul plăcut şi atrăgător al cărţilor, uneori şi de condiţiile aparent avantajoase, de promoţie a unor titluri, s-au grăbit să cumpere numeroase titluri de carte străină, cu toate că aveau la dispoziţie deseori cărţi de autori români, cu mult mai valoroase, de un cert nivel artistic, ştiinţific, beletristic etc.

Veţi spune – şi pe bună dreptate – că în condiţiile economiei de piaţă astfel de situaţii sunt fireşti, explicabile, că nu se pot aduce reproşuri nici editorilor sau distribuitorilor autohtoni ai unor asemenea cărţi, nici cititorilor care şi-au regăsit apetitul de altă dată faţă de cărţile de interes. M-am ferit să afirm: faţă de cărţile bune. Pentru că, în pofida aspectului grafic, al calităţii hârtiei şi tiparului, multe din cărţile oferite cititorilor români sunt departe de ceea ce putem numi o carte bună.

Este adevărat că, în absenţa cenzurii, a oricărui amestec sau ingerinţă politică, astăzi se poate tipări şi cumpăra orice, că, sub aspect tematic, a sporit considerabil oferta de carte pentru români, că nu mai sunt domenii tabu sau interzise. Şi este foarte bine că lucrurile stau aşa. >>>>

A.G. La sfârşitul lui martie am avut ocazia, Inga Druţă şi subsemnata acestor rânduri, ambele de la Academia de Ştiinţe a Moldovei, să participăm la Colocviul Internaţional cu genericul Les langues-cultures à l’université, organizat de Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Asemenea manifestări ştiinţifice sunt întotdeauna profitabile pentru oricine îşi doreşte un eventual schimb de experienţă, cu atât mai mult pentru noi, cei din Republica Moldova, nerăbdători a intra în contact direct cu lumea liberă şi cosmopolită. Întrunirea în chiar inima Bucureştiului a avut, desigur, nivelul aşteptat, cel pe care ne-am obişnuit a-l numi european. Programul anunţa un bogat repertoriu de comunicări, câteva zeci de personalităţi din domeniul filologiei de la Bucureşti şi din alte oraşe ale României, oameni de ştiinţă din Franţa, Finlanda, Turcia, Bulgaria, Algeria, Liban şi Taiwan şi-au propus să se lanseze într-un dialog privind dimensiunea interculturală a învăţării limbilor străine, competenţele socioprofesionale ale traducătorului, demersul discursiv al culturii „celuilalt” etc. Perspectiva de a asculta în următoarele trei zile discursuri emancipate de campania electorală ni s-a părut fantastică, cum ni s-a părut la fel de extraordinară ideea de a uita, măcar pentru un scurt timp, de problema identitară expusă dizgraţios în articolul 13 din Constituţia (nu pot să zic: a noastră) Republicii Moldova. Ei bine, nu a fost să fie…

Impresionate de nivelul susţinut al şedinţei în plen şi profitând de circumstanţele deosebit de favorabile, am început să urmărim cu atenţie lista vorbitorilor în căutarea unor eventuali parteneri de proiecte şi colaborări. În una dintre secţiuni urma să vorbească o cercetătoare din Rusia cu un nume care nu ne spunea nimic – Vera Dmitrieva. >>>>

Memorialistica este bine reprezentată în literatura română, prin scriitori ca Ion Ghica, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Panu, Iacob Negruzzi, iar ceva mai recent de Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu ş.a.

Memoriile lui Valeriu Branişte adaugă patrimoniului literaturii memorialistice româneşti pagini de mare interes istoric şi cultural. Ele au fost publicate în două volume, primul, Amintiri din închisoare (Însemnări contimporane şi autobiografice), a apărut sub îngrijirea lui Alexandru Porţeanu, cu un studiu introductiv de Miron Constantinescu şi Alexandru Porţeanu, la Editura Minerva, Bucureşti, în anul 1972, iar al doilea, Oameni, fapte, întâmplări, a fost publicat sub îngrijirea Valeriei Căliman, fiica scriitorului, şi a lui Şerban Polverejan, cu o prefaţă de D. Vatamaniuc, la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în anul 1980.

Amintiri din închisoare conţine cea mai mare parte a însemnărilor lui Valeriu Branişte redactate în anul 1918, pe când era deţinut în temniţa sucursală (fiok-fogház) a procuraturii regionale din Seghedin. Ele nu au mai putut fi verificate şi publicate de autor, datorită precipitării evenimentelor după anul 1918, în timpul cărora Valeriu Branişte a avut un rol primordial, apoi a bolii şi a morţii autorului, survenită prematur la 1 ian. 1928. Oameni, fapte, întâmplări „cuprinde – aşa cum se arată în nota asupra ediţiei – o parte din opera publicistică cu caracter literar a lui Valeriu Branişte, evocând figuri, fapte şi întâmplări din răstimpul anilor 1893 – 1926.” >>>>

Limbã dulce

Unde-mi eşti?

Cum fãcurã

Sã te culce

Între peşti?

Cîtã urã

Cîtã nemãsurã

Mai primeşti?

Taci… Din clipa

Cînd ţi-au frînt

Aripa

Lupii-aceşti.

Uite timpul

Nostru de la urmã

Cînd ne curmã

Haitele cu nimbul

Lor de sîrmã.

Limba mea eternã

Muribundã

Nu-i ierta

Pe cei ce

Te afundã

Pînã-i rece

Pleoapa ta …  >>>>

Hristos a inviat!
“Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat. Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim; ca Tu esti Dumnezeul nostru, afara de Tine pe altul nu stim, numele Tau numim. Veniti toti credinciosii sa ne inchinam sfintei Invierii lui Hristos, ca, iata, a venit prin Cruce bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul laudam Invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.”
“Inviind Iisus din mormant, precum a zis mai inainte, ne-a daruit viata vesnica si mare mila.”
Cuvintele acestor cantari frumoase, care se repeta in fiecare duminica la slujba utreniei, praznuind astfel saptamanal Invierea lui Hristos, sa ne fie calauza pe drumul vietii, spre mantuire.
Sa se trezeasca in noi, in sufletele noastre, acea prietenie fata de Dumnezeu care sa ne dea putere sa mergem in fiecare duminica si sarbatoare la Biserica, sa vorbim cu Dumnezeu prin rugaciune, sa-i ascultam cuvintele din Sfanta Evanghelie, sa le transpunem in viata prin faptele cele crestinesti.
Sa ne intampinam prietenii si cunoscutii cu salutul pascal “Hristos a inviat!” pana la sarbatoarea Inaltarii Domnului, ca Hristos s-a aratat prietenilor Lui vreme de 40 de zile, incredintandu-i de Invierea Sa si bucurandu-i, iar prietenii Lui au dus si altora vestea aceasta buna. >>>>

Sfintia Sa Episcopul Australiei si Noua Zeelanda, Sfintia Sa Mihail Filimon viziteaza familiile de romani din zona orasului Wollongong, N.S.W, aducand lumina si vestea Invierii Mantuitorului Nostru ISUS HRISTOS si familiei Ioan si Florica Miclau.

Sfintia Sa ne-a daruit icoane si publicatii crestine ortodoxe romanesti, pentru care dorim si pe aceasta cale sa adresam Multumirile noastre crestine!

Sfintia Sa Episcop Mihail Filimon a dat o frumoasa apreciere modestei noastre biblioteci “Mihai Eminescu” – Cringila, Wollongong, N.S.W, avand si o poza familiara alaturi de domnii Ioan Miclau si Dorin Gheoghie. Poza realizata de Florica Miclau.

Au fost momente de Rugaciune si oua rosii de PASTE!” >>>>

Învierea Domnului din morţi reprezintă între altele şi trezirea lumii la realitate. Într-un anumit sens, legat de evenimentele de atunci, Învierea a produs conştientizarea lumii cu privire la cine era într-adevăr Mântuitorul Hristos. Această conştientizare a fost profeţită, deci era aşteptată. “Vedea-vor pe cine au împuns” spun Scripturile (Ioan 19, 37; Zaharia 12, 9-10), adică îşi vor da seama că cel pe care l-au omorât era cu totul altul decât cine au crezut ei.

Bineînţeles Învierea din morţi a produs revelaţia (”vedea-vor”) pentru că au cunoscut că cel înviat nu era altul decât cel ucis.

Conştientizarea produsă de Învierea Domnului se referă şi la revelaţia unei dimensiuni a condiţiei noastre existenţiale necunoscută până atunci, şi anume la capacitatea fiinţei umane de a învia, trup şi suflet, capacitate care este în acelaşi timp un dar de la Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel exprimă acest lucru în cuvinte simple dar fascinante şi pline de forţă. El spune că prin Învierea Sa, Iisus s-a făcut “Începătură celor adormiţi” (I Cor. 15, 20). Cu alte cuvinte, toţi adormim (murim), dar toţi înviem. Şi chiar cei care nu vor muri când va veni sfârşitul lumii acesteia, totuşi se vor schimba. Spune Sf Ap. Pavel: “Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52).

În urma unei astfel de revelaţii altfel trăieşti. Altfel înţelegi lumea şi viaţa. Este o diferenţă între a trăi sub semnul morţii, Sein zum Tode, cum ar zice Heidegger, sau sub semnul Învierii, Sein zum Leben, am putea noi zice. Cu alte cuvinte Sein zum Tode, prin Învierea Domnului devine Sein zum Leben. Traiul cu faţa spre Înviere redirecţionează destinul omului şi al omenirii, dar şi destinaţia pentru că destinul este legat de destinaţie. >>>>