NEAMUL ROMÂNESC * revistă de opinie, dezbateri şi istorie contemporană

Eseu dedicat memoriei luminoase a lui Artur Silvestri

La începutul toamnei lui 1989, am avut o primă  ocazie de a merge la rude în  Ţară… Spre deosebire de Stalin, Hruşciov sau Brejnev, care vedeau în orice tangenţă cu străinătatea (poate cu excepţia Bulgariei şi a Mongoliei) – un pericol pentru edificarea comunismului în URSS, Gorbaciov „ne dădea voie” să mergem, cel puţin în ţările din lagărul socialist, într-un stil cu adevărat liberal, cu o reducere substanţială a formalităţilor şi a umilinţelor. Şi ne mai permitea să schimbăm relativ mulţi bani de cheltuială şi să ducem / aducem destul de multe cadouri… Ştiam de oribila penurie din Ţară, doar că nu puteam să duc într-acolo salamuri sau brînzeturi, iar a lua, în calitate de cadou, nişte icre negre sau de Manciuria era prea de tot scump, în plus, zău aşa, îmi părea că aş recurge la un gest sfidător… Copleşit de dulcele gînd la mult aşteptata vizită în Ţară, mi-am dat seamă că iată se apropie vinerea plecării mele şi nu am nici  umbră de mici atenţii pentru rudele şi prietenii de la Bucureşti. O coadă enormă – căci cozi erau şi la noi, chiar dacă era ceva mai multe libertate! – mi-a dat sugestia salvatoare. Joi dimineaţa, la toate chioşcurile din Chişinău, cele mai lungi cozi nu erau la produse alimentare, ci la… un număr nou al săptămînalului „Literatura şi arta”! Am cumpărat un braţ de exemplare ale acestei reviste; mai aveam o rezervă de exemplare, păstrate „pentru istorie”, ale revistei „Glasul”, ce apăruse clandestin, în acel an, la Riga (Letonia), apoi la Vilnius (Lituania), fiind şi subsemnatul implicat, la modul cel mai direct, în tipărirea primei publicaţii cu litere latine în Basarabia sub ocupaţie sovietică, după interzirea alfabetului latin, în 1945… Cu aceste „daruri spirituale” am şi purces la drum. >>>>

În ultima vreme sunt destul de frecvente referirile critice îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române, în ansamblul ei, sau  doar împotriva unora dintre ierarhii acesteia. Nu lipsesc, în acest sens, fie acuzaţiile de implicare, mult prea vizibilă, în viaţa politică, fie, fapt mult mai grav, cele de corupţie în rândul unor reprezentanţi ai Bisericii, fie ei ierarhi sau clerici de rând..

Am asistat, de curând, la un odios atac, pe un post privat TV, atac proferat de o serie de neoprotestanţi împotriva BOR[1]. Pentru ca mizeria morală a iniţiatorilor acestui atac să fie şi mai categorică, ipochimenii au recurs şi la un joc abject: acela de a contrapune BOR Bisericii Greco-Catolice, cea de-a doua strană a Bisericii noastre naţionale. Este un fapt binecunoscut că realizatorul emisiunii respective este un notoriu neoprotestant şi nu excludem posibilitatea ca acest odios atac să fi fost în interesul neoprotestanţilor în vederea sporirii prozelitismului lor în rândul credincioşilor de alte denominaţiuni.

De foarte mulţi ani, asemenea multor români cărora nu le este indiferent ce se întâmplă în această ţară, am urmărit şi urmăresc cu atenţie, în spirit critic, evoluţia Bisericii în ansamblul ei, după lovitura de stat din decembrie 1989. >>>>

FOAIA-ŢI SCRISĂ  PENTRU MINTE
Inima cu care scriu

Să  o mântui în iubire

Ca al Anei suflet viu

Duh curat de monastire.

De asemenea lucrare

Toţi zidarii să  se mire

Când găsi-vor pietre rare

Din cerceii unei Chire

Chiraline anonime

Ba şi-o salbă să încingă

Aerul din înălţime

Vara când va fi să  ningă.

Să  adorm în dezmierdarea

Mâinilor de meşter faur,

Iar prin vis Precuvântarea

Lui Manole – mâini de aur

S-o ascult şi să mă-mbete

Cum desigur, cu tăria

Din cuvânt – şi tu Poete

Te îmbeţi cerând mistria

Să  durezi locaş de viaţă

Şi iubire LIMBII SFINTE,

Să-ţi vezi pruncii cum învaţă

„Foaia-ţi scrisă pentru minte”… >>>>

La năvălirea barbarilor bolsevici, în Iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut si cum a reusit, numai să scape de furia celor cu care convetuirseram până atunci pasnic. S-au repezit ca niste fiare în special asupra armatei române ce se retragea în debandada. Le aruncau soldatilor în cap cu oale de apa fiartă, sau oale de nopte pline de continut.  Le tăiu epoletii si la unii chiar nasturii de la pantaloni ca să râdă mai copios de ei. Pe ofiteri deobicei îi omorau. Rusii, vreau sa zic ostasii rusi, nu interveneu ci se uitau si râdeau cu poftă. Atacau convoaele de refugiati si le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau cărutele si-si băteau joc de ei. Acestea erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună si nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 până în 1940 am trăit în Basarabia si stiu foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăsi hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei, care  nu fusese nici odată la rusi. Câteva garnituri pline cu refugiati din Basarabia si Bucovina se aflau în Gara de Nord, mai corect în Triaj, asteptând să fie repartizati undeva unde se va găsi loc si pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviatia aliată, adică americană a bombardat sălbatec Bucurestiul si în special Gara de Nord. >>>>

O N E S T I T A T E

(Puterea unei rugăciuni)

Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul. Eram în Scarborough. În el aveam toate cardurile şi cam $50, aşa credeam. Portmoneul nu era de regretat. Era cam obosit şi se cerea schimbat, dar încă mă mai atrăgea forma lui. Pentru cei $50 îmi părea rău. Cu inima îndoită, i-am pus la capitolul “pierderi neaşteptate”. Cardurile mă mâhneau mai mult, ştiind cât e de umblat pentru refacerea lor. Dar supărarea cea mai mare îmi venea de la dojana pe care mi-o făceam pentru propria-mi lipsă de atenţie. Mi se furişase gândul : « nu cumva acesta este un clopoţel care anunţa semne evidente ale bătrâneţii? »

Seara mi-am făcut rugăciunea: « Puterea Ta, Doamne, e mare, Te rog, fă să cadă acest portmoneu în mâna unui om cu credinţă şi onestitate şi să mi-l restituie. » Şi în sufletul meu s-a instalat nădejdea. M-am gândit apoi, că, după cum arăta portmoneul, după sumă, după fotografiile şi data naşterii, găsitorul putea uşor să-şi dea seama că banii nu prea mă dădeau afară din casă şi nici elanuri tinereşti nu-mi dădeau târcoale cam demultişor. Şi mai contam pe ceva: ştiam că în Canada oamenii sunt oneşti. În ţara din care am venit, greutăţile materiale şi, mai ales, condiţiile regimului comunist, îmbrânceau necontenit oamenii să prindă fiecare de unde poate. >>>>

Ce e patriotismul? Mai există? Se mai poartă? O fi lacrima de crocodil ce o varsă oamenii politici în campanie electorală când ne cerşesc voturi prefăcându-se că le pasă de ţară, când de fapt lor nu le pasă de nimic?… O fi poza vedetelor de televiziune, ce simt un singur sentiment şi acela paroxistic şi anume narcisismul, care din când în când se fac că le doare de mor sărăcia, mizeria, boala din ţară?…

Sunt scriitoare şi totuşi nu ştiu să spun ce e patriotismul…

Să încep prin a spune ce nu este patriotismul şi poate aşa îmi lămuresc sufletul în legătură cu răspunsul la această întrebare. Patriotismul nu-i ceva ce se plăteşte şi nu e un merit pentru că îl simţi aşa cum cel ce nu îl simte nu trebuie comdamnat. Unul e bogat, celălalt sărac – asta e singura răsplată. Nu se dau premii pentru patriotism şi nu ai sentimentul patriei pentru că fluturi un steag.

Nu înţeleg nimic! vei exclama, dragă române, şi recitind îţi dau dreptate. Am încercat să spun ceva, dar nu am reuşit. Să mai încerc încă o dată.

Patriotismul e fratele dorului. Au crescut împreună într-o casă de la ţară cu draniţă pe acoperiş, cu cerdac şi cu muşcate în ferestre. Au supt împreună la sânul aceleeaşi mame căreia eu îi spun România. Mama i-a legănat şi le-a cântat dulce cântec de leagăn. Tot în braţele ei au ascultat, când dorul era prunc şi patriotismul fratele lui geamăn, pe ciobanul din Mioriţa – ce încă mai trăia – doinind din fluier. >>>>

(La un an de când Artur Silvestri  s-a făcut nevăzut de noi)

În foarte bună măsură fiecare  Neam are  un număr de Sfinţi ai lui. Ştim bine că Sfinţii alcătuiesc o ceată, sunt Neamul” lui Dumnezeu, dar în timpul istoric dintre ei, unii sunt cu mai mare râvnă slăviţi de Neamuri. Şi această râvnă poate că desluşeşte mai bine ca orice firea Neamurilor, a fiecăruia dintre ele.

Sunt Neamuri  ai căror sfinţi sunt războinici, luptători, foste capete încoronate, mari şi vestiţi lucrători de minuni, încă din vremea vieţii lor. Sunt Neamurile care au rost “mare” în timpul istoric; acele neamuri care făuresc ordinea lumii. Dar Neamul Românesc, nu asemenea sfinţi “ai lui” are. Sfinţii Neamului Românesc sunt atâta de sfioşi încât până şi sfinţenia şi-au arătat-o anevoie, codit, parcă ruşinându-se.

Aceşti Sfinţi sunt: Sfânta Cuvioasă Parascheva, – Sfânta Vineri -  şi Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou,”Basarabov”.

Aceşti sfinţi au fost nevoitori în taină şi în ascuns. Nevoinţa lor a fost doar către Dumnezeu, Cel în Treime Mărit, şi slava lor doar lui i s-a arătat în trecerea lor prin lume. >>>>

,,Pentru învăţământ ca sistem, de o însemnătate deosebită este faptul ca, în cadrul acestuia, fiecare în cel mai bun mod posibil să-şi îndeplinească obligaţia sa: statul – să investească tot mai mult în educaţie, Ministerul Învăţământului – să ofere sprijin strategic şi ajutor, Consiliul Naţional pentru Învăţământ – să îmbunătăţească planurile şi programele de învăţământ şi în genere procesul de educaţie, cadrele didactice – să desfăşoare cursurile într-un mod cât mai acceptabil, cu înţelegere deplină pentru necesităţile tinerelor generaţii, părinţii – să-şi educe copii săi cu mare şi atenţie, iar elevii – să se dedice învăţatului”.

Aceasta a declarat dr. Žarko Obradović, ministrul învăţământului Republicii Serbia când a efectuat o vizită de lucru în comuna Petrovac na Mlavi, din Serbia de Răsărit. În comunicatul de presă dat publicităţii de Ministerul Învăţământului la 26 decembrie 2008 se spune că ministrul Obradović a vizitat cu acest prilej Şcoala generală ,,Bata Bulić” din localitatea Petrovăţ de pe râul Mlava şi Şcoala generală ,,Jovan Šerbanović“ din satul Ranovăţ. În urma analizării situaţiei din domeniul învăţământului în comuna Petrovaţ de pe râul Mlava şi a problemelor identificate la nivel local, ministrul Obradović a promis şi un sprijin mai mare al Ministerului. Mai precis, ministrul a spus că, din cauza însemnătăţii speciale pe care o are, sistemul de instruire merită să i se acorde un sprijin strategic al societăţii şi un tratament special al organelor de stat. >>>>

Un răspuns, din perspectivă demografică, la problemele dezbătute de unii aleşi locali din Arcul intracarpatic, la adunările care au avut loc, la Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc, în zilele 4 şi 5 septembrie 2009

Poziţia societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, faţă de demersurile întreprinse de formaţiunile politice şi civice maghiare, pentru obţinerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa zisului Ţinut Secuiesc, a fost exprimată public, în ultimii ani, cu claritate şi consecvenţă, şi cu numeroase şi convingătoare argumente istorice, juridice, economice şi demografice. Toate acestea documente au fost editate în Buletinul Ligii Cultural – Creştine „Andrei Şaguna”, volumele I-IV (1992 – 2008), precum şi în lucrările Un fals „referendum” pentru impunerea unei autonomii anacronice deja existente, de Ioan Lăcătuşu şi Ioan Solomon, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2007 (ediţie apărută şi în limba engleză) şi Argumente împotriva autonomiei pe criterii etnice a aşa zisului „Ţinut secuiesc”, de Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2008 – lucrări care, împreună cu alte volume care redau rezultatele unor cercetări interdisciplinare vizând problematica specifică a localităţilor din arcul intracarpatic, pot fi consultate şi pe site-ul Forumului Civic al Românilor din Harghita şi Covasna: www.forumharghitacovasna.ro. >>>>

NEAM DE ROMÂN

Basarabenii-s luminaţi

Destoinici, preacinstiţi, curaţi,

Deschişi la suflet şi la minte

Şi au o inimă fierbinte.

Ei sunt şi foarte primitori

În ospeţie, deseori,

Nu lasă vreun drumeţ flămând

Nici însetat, cu glasul blând

Îi cheam-ndat’ la masa lor

Şi din grădină în pridvor

Răsună cântecul de dor

De-opresc şi pasărea din zbor.

Nu uită binele făcut

Nici demnitatea ce-au avut

Dar au fost aspru încercaţi

De ţara mamă-ndepărtaţi.

De limba lor au fost lipsiţi

De toţi străinii cotropiţi

Dar nu au încetat să spere

Că vor scăpa de-orice durere.

Şi din poporul oropsit

S-or bucura c-au biruit. >>>>

SUB ŢEVI DE TUNURI

Peste câmpia largă  cade seara…

Stau gurile de tunuri către cer

De parcă binecuvântare cer

În lupta’n care-i prinse ţara.

Apusul e de flori însângerate…

Peste poziţie –  umbrele se întind

Şi’n farmecul lor  umed ne cuprind

Şi corturi şi tranşee…toate, toate.

Un fluier molcomeşte tuturora

Ca în Moldova’n sărbători acasă…

Şi’n seara care’ncet, încet se lasă, >>>>

Un bun amic, îmi dădea de înţeles că în situaţia actuală, postelectorală, se cuvine să adoptăm o indiferenţă necesară  stării noastre de sănătate, ca să reuşim „să ascultăm vorba înţeleaptă a unui bătrân şi să ne pierdem în ochii iubitei”.

Astfel pusă problema, nu pot să nu-i dau dreptate. Dar făcând distincţie între mere şi pere (ambele fructe, totuşi) şi punând pe cântar doar conjuctura politică de dinainte şi de după  alegeri, cred că e o eroare să lăsăm mâinile în jos. Sigur, după senzaţia de uşurare (ai noştri au câştigat!), urmează acea iminentă exasperare (dar ce-am câştigat noi din asta?). Încă un motiv în plus pentru a nu ne considera scutiţi de îndatorirea civică şi de a-i ţine din scurt pe cei cărora le-am acordat votul. Altminteri, e ca şi cum unei domnişoare nu i-ar păsa ce băiat o dezvirginează, de parcă şi-ar fi luat de-o grijă. Comparaţia nu e întâmplătoare, în special pentru cei care au votat pentru prima dată la parlamentare, mai ales că, statistic vorbind, tinerii se dezamăgesc uşor în politicieni.

În mare măsură, suntem îndreptăţiţi să fim dezgustaţi, dar din momentul în care am intrat în horă, am face bine să dansăm. Bineînţeles, nu în regim non-stop, dar măcar – stand-by; nu obsedaţi de acest subiect, dar preocupaţi de el. >>>>

Voi păsări mă-nvăţarăţi să zbor ca voi spre stele

Cînd vă priveam prin lacrimi, prin gratii şi zăbrele

Şi-am înţeles de-atuncea că vouă vă sunt frate…

Şi mamă ne e scumpa, preasfînta Libertate!

============================================

O, dulce Libertate, tu eşti chiar miezul firii

Dar te urăsc tiranii, şi te alungă zbirii

Toţi ce-şi arogă drepturi pe vieţi însîngerate

Şi legi fac pentru alţii, preasfîntă Libertate!

============================================

Familia-celulă în patria-celulă

Şi cîte alte gherle ce spiritul anulă

Din leagăn pînă-n groapă, din trib la suprastate

Mereu pe coama zării, preasfînta Libertate!

============================================

Celor vînduţi de mamă, şi violaţi de tată

Şi zăvorîţi prin beciuri, cu viaţa confiscată

Celor ce îşi reclamă umana demnitate

Lor dă-le, dă-le Doamne preasfînta Libertate! >>>>

Sinaia, 25 Septembrie 2009.

Nu ne cunoaştem Patria îndeajuns,

De unde-ncepe, unde se termină,

Va fi zadarnic orişice recurs

La Judecata ei ce o să vină…

Nu avem timp de ea şi nici răbdare

Cât ne suportă gândul pe pământ,

Deşi purtăm în nume fiecare

Botezul, cel dintâi, întru cuvânt.

Ea, Patria de jos, nu e săracă,

Noi n-o vedem aici de prea aproape,

Spre alte zări privirea noastră pleacă,

Lumina amăgindu-ne sub pleoape…

Ea, Patria de jos, nu e urâtă,

Patria de Sus e prea departe,

Vin îngerii aici de se înfruptă

Din frumuseţea ei fără de moarte…

Iertată-mi fie jertfa din cuvinte

De pe altarul Mănăstirii sfânt,

Voi, fraţii mei de ea, luaţi aminte,

Avem o ROMÂNIE pe pământ! >>>>

Dupa cele zece saptamani petrecute in Romania, ajunsa acasa, nici n-am avut ragazul necesar adaptarii la diferenta celor sapte fuse orare, ca am plecat impreuna cu ai casei, de-a curmezisul Americii, adaugand inca alte trei fuse orare pana la Arizona. Dupa forfota romanilor, ca toti europenii aflati mereu in zorul treburilor, nu de putine ori agitati, gesticuland si vorbind tare, contactul cu calmul oamenilor de pe acest mare continent, mi s-a parut o binefacere.

In timpul calatoriei, printre gene, ma vedeam in cafeneaua/cofetarie clujana “Tineretului” (cred ca era numele oficial) numita de toti de fapt “Arizona”, pe vremea cand era frecventata de literati, studenti si mai toata intelectualitatea orasului. Am pastrat multe amintiri frumoase de acolo, vizitand-o des, fiindca scoala la care profesam, era la doi pasi de aceasta cafenea, aflata in plin centru, langa Libraria Universitatii. In acei ani ai tineretii, in aceasta cafenea, am visat prima data sa vizitez acest stat american. Intre dorinta de a vizita statul Arizona si infaptuirea ei, s-au scurs aproape 40 de ani.

Faima statului Arizona cu capitala la Phoenix, a fost data de Marele Canyon de pe valea raului Colorado, dar si de desertul si muntii sai, precum si de indienii Apache si Navaro, cowboy si populatiile hispanice, locuitorii acestor locuri care au inspirat nenumarati artisti si cineasti.  >>>>

ISTORIA – CĂLĂUZA VIEŢII!                                                              PENTRU O NOUĂ RENAŞTERE NAŢIONALĂ!

CICLU DE CONFERINŢE

TEMA: O INTRODUCERE ÎN ISTORIA MODERNĂ

cu privire specială la istoria României

Locul: Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti

Data şi ora: a doua joi a fiecărei luni, orele 17:00; prima conferinţă: 08.X.2009

Conferenţiar: Conf. univ. dr. G.D. Iscru

TEMATICA:

ARGUMENT – Un cuvânt introductiv.

I. ŞTIINŢA ISTORICĂ ÎN FAŢA EXIGENŢELOR ŞI PROVOCĂRILOR EPOCII MODERNE.

II. EPOCA MODERNĂ – EPOCA SUVERANITĂŢILOR NAŢIONALE, EPOCA POPOARELOR SUVERANE.

1. În căutarea cauzelor răului planetar,

2. Pentru o periodizare ştiinţifică a istoriei şi reintegrarea întrânsa a epocii moderne,

III. CONCEPTE MAJORE CU CARE OPEREAZĂ ŞTIINŢA ISTORICĂ

(cu privire specială la epoca modernă, la istoria României).

1. Conceptul de NAŢIUNE: geneză, definiţie, caracter, drepturi.

-primejdii în evoluţia firească în naţiunilor lumii,

-temerari – în sprijinul naţiunilor lumii,

2. Conceptul de SUVERANITATE în epoca modernă:

-popor suveran dar suveranitate naţională,

3. Conceptul de Stat NAŢIONAL,

4. Conceptul de NAŢIONALISM,

5. ROMÂNISM – ANTIROMÂNISM: două concepte antagonice,

6. Conceptul de CIVILIZAŢIE: CIVILIZAŢIA – atribut exclusiv al naţiunii şi concept ştiinţific,

7. Două concepte îngemănate: PATRIE – PATRIOTISM,

8. „PROBLEMA MINORITĂŢILOR” într-un Stat naţional modern suveran – o „găselniţă” politică şi un front de luptă al neoimperialismului mondial împotriva suveranităţilor naţionale,

9. Conceptul de DEMOCRAŢIE:

-democraţie reală – regim politic superior şi obiectiv politic major al epocii moderne

-„democraţie creştină”  – o manevră anticreştină!?

-„drepturile omului” –  o manevră „civică”!?

10. UMANISMUL – permanenţă istorică şi atribut major al societăţii umane,

11. PROPRIETATEA – permanenţă istorică fundamentală şi concept ştiinţific,

12. Conceptul de clasă POLITICĂ,

13. Conceptul de PARTID POLITIC MODERN.

În piaţa centrală a Chişinăului se adunau sute de mii de oameni pentru a-şi hotărî principiile democratice.  Însă, doar o mână de intelectuali basarabeni a pledat şi a obţinut victoriile din 1989, victorii concretizate în: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale.

Este o datorie a noastră, sau mai bine zis, o obligaţie a tuturor românilor, existenţi de o parte şi de alta a Prutului, împreună cu cei din toată lumea, şi în primul rând a tinerilor basarabeni – care sunt mai optimişti, ca îmreună cu politicienii democraţi de azi, să ducem mai departe flacăra aprinsă a revoluţionarilor din 1989 şi să urmăm calea înaintaşilor de la 1918, care au înfăptuit Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria – mamă.

La 31 august 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău s-au adunat aproape un milion de persoane, care au decretat Legea Limbii Române. >>>>

Se cunoaşte faptul că esenţa istoriei,spunea Gertrude Himmelfarb,constă  în consemnarea marilor evenimente ale vieţii publice şi a influenţei lor asupra oamenilor de rând,dar şi,adaug eu,eroul din tabăra adversă este perceput criminal pentru cealaltă parte.Tot în acest context mai există o zicală românească care spune că nimeni nu este profet în satul lui.Toate aceste idei converg spre ceea ce spunea Ducele de Conde,contemporan al Regelui Louis XIV că :Nici un om nu este un erou în ochii valetului său,fapt ce l-a făcut pe Hegel să-i amplifice sensul :Nici un om nu este un erou în ochii valetului său,nu deoarece primul nu este un erou,ci deoarece celălalt este valet.

Hegel în Fenomenologia minţii subliniază faptul că eroii sunt indivizii universal-istorici,considerându-i ca fiind instrumente decisive ale evoluţiei istorice.Din păcate,trebuie să aduc o mică rectificare le ce scria Hegel,eroii sunt instrumente decisive în evoluţia părţii din care fac parte şi sunt percepuţi de adversari ca instrumente involutive .Decebal,eroul nostru legendar,a fost pentru romani  un duşman care,printre altele,a fost o frână în civilizarea barbarilor din Dacia. >>>>

În luna iulie 2009, s-au împlinit 90 de ani de la strălucitele victorii ale armatei române împotriva agresiunii bolşevismului unguresc asupra României- din anul 1919. Încă o dată românii se văd nevoiţi a-şi lua destinul în propriile mâini pentru a impune în faţa lumii, dar mai ales a Ungariei, voinţa de unire liber exprimată în Marile Adunări de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba –Iulia. Ignorarea hotărârii naţiunii române de a-şi vedea împlinit visul de veacuri- România Mare – lovea în demnitatea naţională a poporului român, în credibilitatea pe plan internaţional a acţiunilor sale. Ei trebuiau să apere ideea de naţiune, care acum era strâns legată de cea de democraţie, bazate pe noţiunile de libertate şi proprietate- ce reies din documentele Marii Adunări de la Alba Iulia. Pentru aceasta se impunea o aprigă luptă diplomatică, dar şi o riguroasă intervenţie militară.

Marile puteri au oferit Ungariei, în plan diplomatic, prin semnarea convenţiei de la Belgrad, la 13 noiembrie 1918, fără participarea românilor, posibilitatea de a se opune voinţei lor de eliberare a Transilvaniei cât şi a Banatului. >>>>

« Valoarea unei vieti nu este data de numarul de diplome de facultate sau de conturi din banca, ci de modul cum intelegi lumea si cum te aliniezi la marele flux al trairii »

Intr-o vreme cand valorile sunt inversate si cele autentice is ingropate in puterea vulgului  ca intr-un grajd al lui Augias, unde superlativul murdariei umane si al neoranduielii e la ea acasa. Democratia cu hiba ei, conducerea vulgului, ca si cealalta extrema, dictatura, sunt sortite falimentului iremediabil si asta pentru ca, niciodata vulgul nu a stiut, nu are in menire, nu poate sa conduca(cantitatea in detrimentul calitatii), iar dictatura nici ea nu i mai breaza, datorita unei singure vointe bolnave si mandre, ahtiate dupa putere. Deci care este modelul ? Conducerea dupa modelul Arhetipurilor divine, aici pe pamant: conducerea in sobor a elitelor, acele valori crescute in generatii si generatii. Daca vreti modelul monarhic e mai aproape de adevar, desi si el are pacatele sale si a subcombat lamentabil in istorie.  Vorba lui Tutea,  care desi suferise pentru idelaurile nationaliste in inchisorile de temut ale comunistilor, dupa 1991, la alegerea lui Ilescu ca presedinte, spunea : « sa faci 13 ani puscarie pentru un popor de idioti ! », socanta afirmatie din partea « romanului absolut ». totusi cei care-l cunosc stiu ca aceasta afirmatie trebuie coroborata cu alta : >>>>

Date istorice generale

Muntenia reprezintă teritoriul din sudul României, situat între râul Olt şi Milcov, care alături de teritoriul de dincolo de Olt până  în vecinătatea Banatului – numit Oltenia în evul mediu constituiau Ţara Românească. Ea este străbătută de mai multe ape curgătoare, de-a lungul cărora ştim că din cele mai vechi timpuri, din perioada primitivă au fost descoperite aşezări omeneşti, apa fiind condiţia esenţială a vieţii, oferind totodată peşte pentru hrană. In acest sens există numeroase dovezi arheologice în tot sudul şi vestul  Munteniei, unde se găsesc numeroase urme de locuiri geto-dace databile în sec. II-I î.Hr.

Primele urme materiale lasate de oamenii care au locuit aici, au fost gasite în aluviunile râului Vedea. Neoliticul este reprezentat prin asezarile de la Dulceanca si Blejesti (Cultura Gumelnita). Descoperirile de la Peretu – localitate aflată în apropierea oraşului Roşiorii de Vede – au scos la iveala un important tezaur traco-getic (sec.V-III î.Hr.), iar cele de la Zimnicea au evidenţiat o aşezare geto-dacă (sec. IV î. Hr.). >>>>

Vineri, 4 septembrie 2009, se împlinesc două decenii de când a plecat printre cei drepţi profesorul universitar Dr. Radu Flora care, împreună cu renumitul lingvist academician Emil Petrovici, originar din Torac, se numeră printre cei mai cunoscuţi savanţi români de pe meleagurile noastre. Născut la 5 septembrie 1922, la Satu nou, renumitul lingvist, dialectolog, cercetător ştiinţific, lexicograf şi lexicolog, scriitor şi critic literar, eseist şi folclorist, a plecat în eternitate la 4 septembrie 1989, la Rovini, în Croaţia, o zi înainte de a împlinii vârsta de 67 de ani.

Datorită  muncii depuse fără abnegaţie, cu multă dăruire de sine, cu devotament şi sacrificiu personal, renumitul cărturar, cadru didactic şi om de cultură aleasă, a devenit un renumit cercetător şi om de ştiinţă care cercetând limba şi în special dialectul românilor, a alcătuit şi două opere capitale ,,Atlasul Lingvistic al Graiurilor Românilor din Banatul Iugoslav – ALBI” şi ,,Micul atlas lingvistic al Istro-Românilor – MALGI”, tipărit în anul 2003 de Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan-Al. Rosseti” al Academiei Române. >>>>

Tot mai Septembrie se face

Prin fluierul durut sub humă,

Ce cântec iarăşi nu-i dă  pace?

Pe dealuri mirosind a brumă

Se odihnesc trudiţi cosaşii,

Temuţii, bravii tăi feciori,

Înspre Zărand te mână paşii,

Acolo iar ai vrea să mori?

La Baia cea de Criş, eternă,

Pe prispa unui Dor bolând,

Iancule bun, în loc de pernă,

Îţi pun Poemul meu flămând…

Văz-duhul tău să îşi aline

Ultimul Dor întru cuvânt

Din dorul sfânt ce-l port cu mine, >>>>

Mi-am tot propus sa scriu despre acest izvor de sub “dealul viilor” precum si a tristei stari ajuns in zilele de azi! Dar, tot timpul luat de alte  lucruri si scrieri am tot amanat aceasta idee. Zilele astea rasfoind prin niste caiete ajunse si ele ferfelite dand inspre ingalbenire deja, am regasit acest titlu chiar cu unele notatii gata facute.

Cu siguranta, batranii satului Gepiu, cati mai sunt in viata, isi amintesc de acest “deal al viilor” ce margineste  malul vaii Orascu ce vine dinspre Pausa, si trece prin “vulpiste”. Vulpistea era un fel te teren erodat, o mancatura in teren de cativa kilometri dar ascunsa intr-un hatis de maracini, unde salasluiau vulpile ca intr-un paradis, scheunand si latrand in noptile cu luna. Acestui loc i se zicea pe vremuri “vulpiste”.” Dealul viilor”, isi are de asemenea istoria lui, fiindca pe vremuri cu sute de ani in urma  era acest deal acoperit de vii. Era o binecuvantare imi povestea un unchiu de al meu, al carui oase odihnesc acum intr-un cimitir din statul Ilinois al Americii. Au fost  viile astea plantate pe acest deal fara tagada de locuitorii romani ai satului .>>>>

Crucea (pe care s-a jertfit Iisus Hristos) este simbolul mântuirii creştinilor.

Această convingere a avut-o şi Regina Maria (29.X.1875 – 17.VII.1938) care a influenţat destinul poporului nostru pe plan material şi spiritual, mult mai mult decât se admite în mod curent, căci cerul ei de naştere consona cu cel al României.

Nepoată a reginei Victoria a Angliei, fiica ducelui Alfred de Edinburgh (însurat cu Maria Alexandrovna Romanova de Rusia) putea să devină regină a Marii Britanii dacă se căsătorea cu viitorul rege George de care era amorezată.

În Planul Divin Maria era însă destinată pentru ţara şi poporul nostru. Aşa se face că, măritându-se cu Ferdinand la 10.I.1893 în Castelul Sigmaringen a ajuns Regina României.

Sensibilitatea trăirilor ei îi oferea percepţii extrasenzoriale din care una şi cea mai importantă, avută în vis, a fost ideea de a ridica o cruce semnificativă pentru poporul pe care-l conducea. >>>>

Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic…)  – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-Patria Sfântă!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE!!! – obrazul/faţa ta ideal/ă, împlinit/ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea METAFIZICĂ nu este decât numele şi mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi…).

Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL  proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice.  Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant… – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI… >>>>

Nicolae C. Paulescu (30 octombrie 1869–17 iulie 1931), descoperitorul incontestabil al insulinei şi recunoscut ca atare de comunitatea ştiinţifică internaţională, continuă să rămână cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale.

Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906, intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice, ficatului şi splinei, de substanţe medicamentoase anestezice ori de somnifere, de cele destinate eliminărilor renale – ca să cităm doar câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a dreptul ştiinţa medicală – câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i datorează savantului Paulescu?

„Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica naţională  falimentară pe care o practică mai-marii zilei, dar şi în felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească valorile naţionale.”( Dora Mezdrea) >>>>

Motto: ”Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, eu nu m-am folosit de demnitatea ce mi-aţi încredinţat pentru a jefui economia naţională, pentru a vă face viaţa şi mai grea şi amară sau spre a mă îmbogăţi”. (Dan Brudaşcu către alegătorii din Cluj, 2008).

Omul – instituţie -  traducător, referent de specialitate, muzeograf, lucrător politic , realizator radio & Tv, ziarist, director – fondator de studio TV CBN, ARDAF privat, director de editură, şef compartimente mass media, relaţii internaţionale, cultură, culte, sport, turism în Primăria municipiului Cluj – Napoca (1991 – 1998), deputat (legislatura 2000 – 2004), colaborator extern al catedrei de limbă engleză (nefilologi) a Facultăţii de Litere Cluj – Napoca (1991 – 1998), cadru universitar (2000 – prezent), director al Casei de cultură a municipiului Cluj – Napoca (începând din 1 octombrie 2008); cel care a publicat peste 2700 de articole, eseuri, recenzii, reportaje, note de lectură, traduceri etc. în publicaţii din ţară, S.U.A., Marea Britanie,, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Croaţia, Israel, Iugoslavia, Moldova s.a.; autorul a 86 de volume (traduceri, eseuri, istorie, cursuri universitare, dicţionare, antologii, ediţii îngrijite) este Dan Brudaşcu, cel care ar fi putut să fie omul model în Parlamentul European, dacă Legea electorală ar fi asigurat condiţii optime şi pentru candidaţii independenţi. >>>>

“Florile-s ganduri, iar gandurile devin flori pe campia literara” (Ioan Miclau-2009)

“…Desigur, cine va incerca a privi  ceva mai adanc acest subtitlu “Florile-s ganduri iar gandurile devin flori pe campia literara”, va sesiza izvorul inspirator folosit , deoarece, in  literatura romana doar B.P.Hasdeu vorbea despre acea campie literara in care scriitorii si poetii erau  scototiti asemenea florilor din campie, fiecare  avand frumusetea  culorii si a  parfumului  ei, iar in final, peisajul unei arte adevarate.

Greu a inteles asta pana si Titu Maiorescu  ministrul Culturii acelei vremi,  cum in acest peisaj coloristic  artele primesc stralucire si armonie, robustete si o perenitate mereu imbogatita. Pe cand,  acea ierarhizare de valori aducea o stare de  dispute intre valorile noastre autentice precum Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri, dispute incorporate ulterior sistemului de critica literara pe intinsul mai multor decenii!

Revenind la scriitoarea si poeta zilelor noastre Cezarina Adamescu, vreau sa se observe, desigur cu deplina satisfactie, aparitia unui fenomen literar si de creatie care din nou va da criticii literare romanesti ocazia a defini o autentica valoare, care  azi lumineaza ca o lumina stelara  arealul culturii noastre romanesti. >>>>

A trecut mai mult de un deceniu de la un deceniu de când Marele Părinte, Arhimandritul Ilie Cleopa  ne-a părăsit, trecând în lumea veşniciei. Dacă botoşenenii din comuna Suliţa nu au un monument comemorativ al Preacucernicului, pot fi siguri că în scriptele bisericeşti şi în literatura religioasă, va fi rânduit de toţi cei ce i-au citit pildele, cu mult mai mult decât  importanţa unei  siluete statuare. Personal, mai am  încă imaginea straiului cernit, cartea şi toiagul, blândeţea şi înţelepciunea graiului a celui care a fost Constantin Ilie, tăinuit rugăciunilor profunde în spaţiul chiliei de la Schitul Sihăstria unde, adesea putea fi văzut în  strădania de a împărtăşi din învăţăturile sale filocalice şi aghiografice, tuturor celor întru chemare către cuvântul Domnului Dumnezeul Nostru.

S-a născut la 10 aprilie 1912, împărţindu-şi  copilăria între  şcoală, păscutul oilor, şi învăţatul Acatistului Maicii Domnului pe de rost. Rămas de multe ori la stână, purtându-şi mioarele pe dealurile şi poienile din preajma Schitului Cozancea, şi tot poposind la chilia pustnicului Paisie Olaru, a simţit chemarea către Cele Sfinte, dăruindu-se pentru  marea  nevoinţă călugărească. Călugărul Nil de la Mânăstirea Secu, >>>>

Am văzut de mai multe ori filmul domnului Ion Măldărescu intitulat „RÂMNICUL ÎN IMAGINI” şi, de fiecare dată voiam să îl revăd. Semnificaţia profundă şi miezul său metaforic încântă, emite un mesaj profund, greu de  explicat în cuvinte.  Un proverb grecesc spune că „atunci când pui suflet într-o piatră, aceasta începe să cânte”. Pe parcursul a mai mult de şaizeci de minute, Ion Măldărescu construieşte  ceea ce se cheamă un  documentar – istoric, înţelept şi excelent realizat, păşind pe aceleaşi cărări cu regretatul Corneliu Tamaş, în cazul de faţă, prin alăturarea imaginii, cuvântului. Plecând de la  o mai puţin cunoscută imagine panoramică a oraşului, autorul, Ion Măldărescu, scenarist şi regizor al acestui film, parcurge întreaga istorie a oraşului Râmnicu Vâlcea, de la strămoşii noştri daci, de la cetatea lor, Buridava, din apropierea oraşului, până în zilele noastre.  Mă gândesc că oamenii de cultură vâlceni, mai mult decât oamenii de cultură din alt spaţiu românesc, au vocaţia istoricului, a istoriei în esenţa ei; sufletul îi trage către strămoşi, către temelia de spirit, de legendă şi de ethos a neamului, către misterul închegat de secole.

După vizionare, îţi dai seama că te afli în faţa unui mare patriot, a unui om  care iubeşte din toată fibra neamul românesc, că autorul nu este numai creatorul unui film documentar, ci al unei temeinice lecţii de istorie.  >>>>

În mijloc de vară, la hotarul dintre Poiana şi Sălişte de Vaşcău, sate aparţinătoare de comuna Criştioru de Jos, în locul unde se spune că, acum mulţi ani, ar fi poposit Horea în drumul său spre Viena, o mulţime de oameni ai locului, dar şi din alte părţi, reînvie momente din istoria zbuciumată a acestor meleaguri în cadrul tradiţionalei manifestări „La izvorul lui Horea”. Cea de-a XXIII-a ediţie a serbării câmpeneşti a avut loc duminică, 26 iulie, fiind organizată de Consiliul Judeţean Bihor, Primăria şi Consiliul Local Criştioru de Jos şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor (CJCPCT).

Programul a debutat cu un Te Deum, oficiat la troiţa lui Horea (creaţie a sculptorului Vasile Holhoş), de un sobor de preoţi, la care au participat: prefectul Gavrilă Ghilea, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor Radu Ţîrle, parlamentari bihoreni, oaspeţi din Cernăuţi, primari şi reprezentanţi ai consiliilor locale din unităţile administrative învecinate, precum şi oameni de cultură din Oradea şi Bihor. În plus, într-o atmosferă de sărbătoare, membrii Asociaţiei „Datina Străbună” din Oradea au prezentat un emoţionant moment de cinstire a memoriei înaintaşilor noştri.  >>>>

Liderii maghiarimii se agită… Şi instigă tot mai des şi mai făţiş la nesupunere civică. În Ardeal au loc manifestaţii „civice” împotriva decapitări deconcentratelor, iar şefii UDMR avertizează că ei nu vor mai controla lucrurile. Ba, dimpotrivă, cică ar trebui să le mulţumim că nu îi lasă pe etnici să se manifeste aşa cum şi-ar dori. Nu ne spun în faţă cum, dar sugestiile sunt evidente. Cu arma în mână, aşa cum se titrează de ani buni prin presa de limbă maghiară din Transilvania.

Suntem avertizaţi că în Transilvania spiritele sunt agitate. Că nivelul de „intoleranţă” dintre români şi maghiari ar fi ajuns la apogeu. Mai mult, liderii UDMR ne ameninţă făţiş că, dacă acţiunile pe care le-au organizat până acum au fost „extrem de moderate” faţă de iniţiativele venite din partea etnicilor, cu totul altfel vor sta lucrurile pe viitor. Mai ales dacă situaţia prezenţei maghiarilor în fruntea instituţiilor deconcentrate nu va fi „îndreptată” de către Guvern, astfel încât UDMR se aibă motivaţia necesară pentru ai mai ţine în „frâu” pe etnici.

De ce fac liderii maghirimii asemenea declaraţii provocatoare? Pentru că nu mai au răbdare. Şi, profită de acţiunea de rocadă a clicilor de la bucate, când şefii maghiari ai deconcentratelor au fost schimbaţi, pentru a transforma tot procesul într-un soi de martiraj al maghiarimii. >>>>

Scriitorul Ioan Miclău este bihorean la origine, dar trăieşte în Australia din 1979 împreună cu familia sa. Fără a fi şcolit la instituţii filologice, Ioan Miclău este un poet dăruit cu har, un român autodidact care-şi poartă Ţara în suflet. Indiferent unde îl poartă paşii pe această planetă, Ioan Miclău duce cu sine acea Românie Tainică a strămoşilor, pe care doreşte s-o lase moştenire mai bogată urmaşilor. Om cu înaltă simţire, scriitorul Ioan Miclău este un cetăţean al lumii, ancorat la pulsul unei realităţi româneşti pe care mulţi dintre cei care trăiesc în România de azi nu o au. În fascinanta şi îndepărtata Australie, Ioan Miclău Românul este cel mai bun ambasador al culturii române, faptele sale mărturisind dimensiunea uriaşă a importanţei lor. Deşi trăieşte cu dorul românesc în suflet, scriitorul nostru a avut inteligenţa (aşa cum o definesc marile spirite ale filosofiei) şi înţelepciunea (aşa cum a învăţat de la părinţii săi, ţărani bihoreni) de a acţiona, asu-mându-şi destinul. A publicat: Romanian Life – antologie – 1986, Do you know the time? - 1988, Fiica zeiţei Vesta – 1988, Cetatea de foc a Port Kemblei – 1989, Versuri de durere – 1990, Florile Crişurilor- placheta de versuri -1991, Unde esti, dulcea mea copilărie? – 1991, Cântarea Primăverii- 1992, Teatru -2005, Poezii alese, vol.I – 2005, Poezii alese, vol.II – 2006, Scrieri în proză, vol.I – 2006, Scrieri în proză, vol.II – 2007, Bună ziua, Bade Ioane – 2009. Dar cea mai mare realizare pentru postura domniei sale de ambasador cultural onorific în frumoasa Australie, mi-o mărturisea într-o scrisoare, prin luna aprilie a.c.: „In tot acest timp mi-am adunat cărţile, din care în final am constituit o biblioteca românească, pe care am numit-o „Mihai Eminescu”. >>>>

SERAFIM DUICU – OBÂRŞII STRĂVECHI

Se împlinesc în anul  2009, la 6 august, 71 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim Duicu, unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în vatra milenară a Tismanei, leagăn al neamului basarabilor întemeietori de Ţară Românească.

Tismana, cu văile, munţii şi plaiurile ei nu fu numai un leagăn al patrioţilor de ev mediu ce făcură din voivodatul lui Litovoi un loc de adăpost, o zonă de protecţie a băştinaşilor  contra hoardelor tătare şi maghiare. Ci ea fu unul din centrele vitejilor geţi din linia sudică a Carpaţilor ce păstra, prin păstorii satelor din munte, elementul autohton în faţa latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ de pe râul Tismana şi Valea Perilor – Cătune de pe râul Motru.

Arhetipul de muntean dârz şi patriot răsări deci din negura vremii la Tismana iar Serafim Duicu fu unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină  peste munţi printre patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc veni, parcă în compensaţie, din Transilvania la Vila Sfetea, pentru a semăna un arbore de românism ardelean pe Valea „Tismenii”.

Nu întâmplător aceste lucruri le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, fu şi dascălul lui Serafim. >>>>

În dimineaţa zilei de vineri, 17 iulie, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai răsărit pentru violonista Ioana Dumitriu. După o luptă cu cancerul care a durat 18 luni, aceasta a trecut în nefiinţă, la ora 3:50AM, la Sherman House Hospice. I-au fost alături în ultimele clipe de viaţă, membri familei şi câţiva prieteni apropiaţi. Ioana Dumitriu a părăsit Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, unde era membră de aproximativ trei decenii, dar şi pe cei dragi, plecând spre o altă lume.

La începutul anului trecut, Ioana Dumitriu este diagnosticată cu cancer metastatic. Boala debutează, însă în 2001, când în urma unei mamografii, violonista află că are un nodul tumorar în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indică o înrăutăţire a situaţiei, iar verdictul medicilor este nici mai mult nici mai puţin decât cancer mamar. Fire optimistă, aceasta nu se lasă intimidată de suferinţă şi de aceea, în 2008, refuză chimoterapia. Mai mult, se apucă să studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament. O dată pe săptămână, merge în Mexic, pentru a urma terapii alternative. Are încredere în viitor şi din acest moment, nu mai luptă pentru drumul ei în viaţă, ci pentru viaţa însăşi.  >>>>>

Din păcate, doar în imaginaţia omului comun destinul artiştilor se identifică cu fericirea absolută, alias cu admiraţia generală, cu gloria, cu avuţia, cu triumful… Realitatea este însă infinit mai necruţătoare cu firile artistice, de regulă şi hipersensibile, vulnerabile, mai greu adaptabile: şi acolo, într-o lume liberă, dar şi egoistă, dar mai ales aici, unde regimul se ţine pe o aspiraţie dementă de a monopoliza totul, de a-şi subordona orice şi pe oricine. Or, un suflet de artist „subordonat” – nu mai este liber, iar în consecinţă – nici sub zodia norocului nu poate să trăiască.

Din fericire, există şi ceva deasupra dictatorilor, ceva mai presus de apucăturile totalitariste: dragostea celor mulţi. Tocmai în acest sens, există şi artişti fericiţi – pentru că sunt admiraţi şi iubiţi. Pe unul dintre ei îl cunoaştem cu toţii, îl vedem adeseori – energic, volubil, jovial, emanând energii exclusiv pozitive – pe străzile centrale ale Chişinăului, în grădinile publice, la cele mai diferite manifestări culturale şi populare. Se numeşte Glebus Sainciuc şi a ajuns, iată, la aniversarea a 90-a, majoritatea anilor trăindu-i în serviciul artelor, ocrotit de zeităţile generatoare de frumos. >>>>

Mihaela Mihuţ, o actriţă care joacă pe scenele americane  păstrându-şi o parte din suflet în România
„Arta este o vindecare, o sărbătoare a vieţii”*

Am avut plăcerea să  o cunosc şi să port discuţii cu această minunată actriţă, Mihaela Mihuţ. Povestea ei, ar putea deveni un frumos scenariu de film în care realitatea se împleteşte cu vise, amintiri şi sentimente. Când mi-a spus cu emoţie în glas „eu nu joc un rol ci chiar îl trăiesc”, am înţeles că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să respiri odată cu ea.

Mihaela, s-a născut într-o zi de primăvară iar primi paşi i-a făcut în satul bistriţean Căianu alături de părinţi, bunici şi sora sa Camelia. Tatăl Mihaelei, Ioan Mihuţ, era preot în judeţul Bistriţa şi uneori, când fetele erau mici, el îi spunea soţiei sale Maria care îl asculta cu îndoială: „Cami, are să se facă doctoriţă, Mihaela-actriţă, iar eu am să plec în America.” Şi iată, acum Ioan Mihuţ este preot în Detroit, Camelia Mihuţ doctoriţă în Grecia, iar Mihaela Mihuţ predă actoria unei clase la Thomas G. Waites Studio în New York şi are la activ roluri în filme de succes.

Actriţa îşi aminteşte cu nostalgie de perioada frumoasă a copilăriei. „Bunica, Susana Vidican, era o femeie blândă şi avea grijă de mine cu multă dragoste. Îmi aduc aminte un plăcut ritual al spălării pe cap, când venea momentul clătitului iar ea pregătea apa în care punea un pic de oţet ca să lucească părul. Nu voi uita niciodată acel miros de apă cu oţet. >>>>

Parintele Iustin Parvu despre cipuri si vremurile din urma: veti fi vanduti de pastorii vostri!

26 Mar Antihristica, Mari Duhovnici Nu sunt Comentarii

Din Cuvantul Parintelui Justin Parvu: “Am cedat Basarabia, am cedat Bucovina, Dobrogea – Cadrilaterul… – acum vor sa ne cedam sufletele – este vorba de impingerea unei natiuni de 20 de milioane de ortodocsi in iad, este vorba de pierzarea spirituala. De aceea trebuie sa fiti foarte atenti: daca nu vi se spune in biserica, sunt platiti!, sa stiti, la ora aceasta sunt platiti oameni ca sa taca! Si dvs, prin Duhul Sfant, prin Fala lui Dumnezeu, sfintiti mult mai mult oaia decat stapanul, decat ciobanul. Vor veni vremuri de razboi cand veti fi vanduti de ciobani, de pastorii vostri. Vor vedea pastorii cum va sfasie in ocol fiara salbatica si nu vor veni sa va apere. Sa stiti ca sunt vremurile acestea, apocaliptice, pe care le traim, si vor fi grele… Dumneavoastra sa va pastrati sufletele, sa vi le dati lui Dumnezeu asa cum le-ati primit. Nu avem doua suflete, avem unul!, si acela trebuie sa-l pastram si sa-l dam asa cum l-am primit inaintea Judecatii Mantuitorului nostru Iisus Hristos!”

***************

Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped. >>>>

Pe 30 noiembrie 2008 eram preşedinte la o secţie de votare. Pe la amiază mi-am citit email-urile pe telefon, când a apărut ca un trăsnet o adresă de la d-na Brăescu în care anunţa moartea soţului ei la Viena, marele gânditor şi istoric al religiilor Artur Silvestri. Vestea m-a lovit direct în inimă ca un cuţit. Nu m-am putut abţine şi lacrimile mi-au curs pe obraji. Parcă îmi murise tata. Colegii din secţia de votare se uitau la mine şi nu înţelegeau ce întâmpla. Unii glumeau că îmi pare rău că nu mai vin românii la vot sătui de ticăloşia clasei politice. Am ieşit pe holul şcolii şi mi-am pus capul pe fereastră şi am plâns ca un copil. Pentru mine moartea lui Artur Silvestri a fost ca şi cum mi-ar fi murit tatăl. Erudit, encicloped, mare mărturisitor creştin şi patriot român, Artur Silvestri a ars ca o flacără toată viaţa pentru a lumina neamul nostru. Model de atitudine morală şi trăire spirituală românească Artur Silvestri a creat discipoli. A fost creatorul originismului românesc, o sinteză între protocronism şi renaşterea isihastă. El vedea neamul renăscând prin Taina credinţei şi mărturisirii lui Hristos, iar salvarea neamului prin cultură. Dar nu printr-o cultură secularizantă, ci printr-o manifestare creştină cu rădăcini în fiinţa ancestrală de la traco-geţi la români. De atâtea ori am participat cu emoţie la întrunirile spirituale de la Sala Floreasca din Bucureşti, în care Artur Silvestri era un amfitrion desăvârşit, un catalizator al personalităţilor culturale din ţară, ce vibrau la Cuvântul Fiinţei româneşti. Râvna şi tenacitatea, specifică unui monah, de care era înzestrat Artur Silvestri a creat o şcoală culturală cu irizări creştine într-o România asediată de consumerism şi globalism. >>>>

Graţie d-lui Vasile Iuga de Sălişte, la Editura „Dragoş Vodă” Cluj-Napoca a ieşit de sub tipar Ediţia a IV-a, dar prima în limba română, a vastei lucrări semnate de Dr. Ioan Mihalyi de Apşa „DIPLOME MARAMUREŞENE din secolele XIV – XV”. Volumul a fost lansat sâmbăta trecută în Casa Muzeu „Academician Dr. Ioan Mihalyi de Apşa” din Sighetu Marmaţiei, în cadrul unei mese rotunde.

Prof. dr. Mihai Dăncuş, amfitrion, directorul Muzeului Maramureşului: „Potrivit mărturisirilor d-rei Lucia Mihalyi de Apşa, în această sală, tatăl său convoca intelighenţia română din Maramureş (preoţi, învăţători) şi luau decizii împreună vis a vis de soarta poporului român din Maramureş. Tot în această încăpere s-a înfiinţat Societatea de Lectură „Dragoşiana”, înfiinţată în 1867, în cadrul Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş. Am reconstituit această masă pe baza mărturiilor d-rei Lucia, care a trăit până în 1999. Am încercat să reconfigurăm biblioteca Asociaţiunii şi vom realiza 100 de portrete ale celor care au frecventat cele două instituţii. În acest sanctuar al culturii române, în casa academicianului Ioan Mihalyi de Apşa, acest spaţiu atât de încărcat de istorie, lansăm astăzi, tradus în limba română, volumul I al celebrei lucrări „Diplome Maramureşene – secolul XIV-lea şi XV”. Aici, la etaj, avem o expoziţie de istorie a culturii, iar câteva încăperi sunt aşa cum au rămas, cu mobilierul de epocă şi mărturiile vieţii de familie a celui care în 1900, a reuşit să dea tiparului această monumentală operă fără de care nu se poate scrie istoria neamului românesc”. >>>>

Am optat pentru acest titlu al scrierii acesteea, pentru a evita cel pe care de fapt il aveam in gand, si anume cum adevarurile istorice stravechi s-au scris, desi le gasim doar prin legende, mituri, si pe la  pietele de vechituri. Si, mai ales sub titulaturi  de “fiction”, adica ceea ce nu prea mai intereseaza lumea moderna de azi! Dar, ma rog, care lume moderna? Asta care nu-si mai cunoaste originile, radacinile, ori de fapt naruie  si cursul istoriei, cum se intampla la noi!

Spre a nu lungii vorba, iata ca aurul straluceste si in noroi, chiar acoperit, el dainuie curat si nestricat chiar ajuns printre  mormanele de vechituri in adevaratul sens al cuvantului.

Asa se intampla ca intr-o Duminica dimineata, m-am dus la o piata de vechituri din oraselul Dapto, vecin cu noi, unde am gasit o bucata de aur, adica o carte de legende, intitulata  “The Mists of Avalon” a scriitoarei americane Marion Bradley, si publicata in Marea Britanie. Despre acest fel de carti amintea si Maria Ciornei in studiile sale despre istoriile stravechi ce le aflam dorminde in legende si mituri.

Insula aceasta Avalon, acoperita de ceturile istoriei, asa cum sugereaza si titlul (the mists), este o insula neindentificata précis inca, se zice, se banuie a fi in diferite geografii, descrise de fapt de autoarea cartii, insa interesant este ca, toate descrierile “Avalonului” induc spre regiunile noastre pontice, carpantine, daca nu chiar in  zonele transilvane. >>>>

Am parcurs câteva sute de kilometri cu maşina, călătorind printre dealuri împădurite, câmpii acoperite cu bacovianul verde crud al primăverii, deosebit de nuanţat de la verde-gălbui până la verde smarald, risipite pe plaiuri ori presărate pe fiecare arie în parte, alături de verdele oliv, dungat de nervurile ce străbat frunzele tufelor de păducel şi măceş care mărginesc şoseaua sau verdele argintat al sălciilor din preajma apelor.. Dis-de-dimineaţă am trecut mai întâi pe lângă pajişti înţelenite cu ierburi înrourate, asaltate de flori multicolore adiate de vântul blând ce venea dinspre soare răsare, apoi pe lângă colinele acoperite cu viţă de vie aliniată şi orientată spre dispozitivele de susţinere a joardelor care spre toamnă vor fi împovărate de greutatea strugurilor albi sau roşii a căror bobiţe deja s-au format.

Este aici, în zona aceasta temperată, ca de altfel în multe alte locuri pe pământ, un duh al binecuvântării care sălăşuieşte în văzduh, amplificând mirajul, misterul. Am trecut poposind câte o oră pe la mai multe lăcaşuri sfinte situate pe traseul nostru ori în apropierea drumului principal– vestitele mânăstiri ortodoxe – din nordul României, din provincia Moldova pe unde ne purtau paşii vieţii. Unele fac parte nu numai din monumentele istorice recunoscute pe plan naţional, ci din patrimoniul cultural universal şi sunt ocrotite de UNESCO. >>>>

Aparitia volumului “Buna ziua, Bade Ioane!”, editura “Cuget Romanesc, apartinand scriitorului Ioan Miclau, certifica inca odata pozitia autorului, iubitor de limba si de neam.

“Limba romaneasca este pretioasa daruire, roditoare vesniciei reinvierii de neam, de popor, daruita de Dumnezeu”.

Emotionanta este aceasta carte inedita dedicat Acad.Prof.Dr.Artur Silvestri, “geniul nascut din geniul neamului sau romanesc”.

Structurata in sase capitole, autorul incearca o diversificare tematica pornind de la articole, studii, proza, versuri, cugetari.Paginile sale ne duc cu gandul la Sadoveanu prin limba folosita plina de autenticitate.

Ne atentioneaza inca de la inceputul cartii : “Sa nu neglijam izvoarele folclorice si pe acestea sa le sfintim!”

Taranul roman are un loc aparte in sufletul scriitorului. Interesul pentru societatea romaneasca a ramas viu, chiar daca este departe de tara. Ingenuncheaza in fata celui ce munceste pamantul, azi atat de oropsit.”De la observatie directa la rationament” reuseste sa faca o radigrafie societatii romanesti, cu bune si rele, cu multa amaraciune.

Desi nu are pretentia de a fi “filozof “,studiile autorului  ne arata  ca in termeni generali, filosofia sa este studiul critic, speculativ sau analitic al exteriorului şi interiorului în plus faţă de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a unor asemenea subiecte. Da, “utopiile trebuiesc taiate, nu capetele oamenilor”. >>>>

Galeria SPIRITUS apartinand Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa  organizeaza o serie de expozitii personale ale artistillor romani, in spatii alternative. In cadrul acestei serii, cunoscuta artista internationala Viorica Colpacci va prezenta o noua dimensiune a creatiei sale intr-o expozitie personala  intitulata Capul si podoabele lui  ieri si azi . la Biserica Sf Apostoli Petru si Pavel.

Expozitia, cu vanzare, in beneficiul Bisericii,  va include portrete ale contemporanilor, arta digitala si palarii – unicat de o inalta tinuta artistica inscriindu-se in linia modei de ultima ora.  Prezentarea colectiei de palarii va fi facuta de talentata actrita si model Clara Bercaru, la deschiderea expozitiei.

Evenimentul va avea loc in sala sociala a Bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel  dumineca 5 iulie, la ora 3:00 PM, dupa terminarea Sfintei slujbe si va fi urmata de sarbatorirea hramului Bisericii la care sunteti invitati sa va delectati cu muzica romaneasca,  produse culinare romanesti si o admosfera calda,  traditional romaneasca .

Adresa Bisericii este  Astoria ,14-22  27 Ave cu 14 Street.

Relatii suplimentare la telefon  718-897-4149  sau 718-626-6013