NEAMUL ROMÂNESC * revistă de opinie, dezbateri şi istorie contemporană

Prăbuşirea, la sfârşitul anilor ’90, a Imperiului Sovietic, acest uriaş cu picioare de lut sau „închisoare a popoarelor din Răsăritul Europei”, i-a încurajat pe apuseni, aşa cum se întâmplă, în general, ori de câte ori o forţă economică şi militară ajunge să dispară, din diverse motive şi cauze, la un moment dat, ca să ocupe locul rămas liber în ecuaţia puterii nu doar la nivelul continentului european, ci şi la scară planetară. O perioadă, totuşi, câtă vreme cercuri de putere ex-sovietică¹ mai deţineau anumite pârghii de control economic, comercial, politic, diplomatic sau militar, liderii politici vest-europeni au manifestat extrem de mare prudenţă, neîndrăznind să înfrunte sau să deranjeze pe participanţii ruşi la diverse reuniuni organizate şi desfăşurate în Occident.

Am fost de mai multe ori de-a dreptul şocat să constat că, în diverse locuri din vestul Europei, niciuna din chestiunile abordate la reuniuni, simpozioane, dezbateri, workshop-uri, etc. iniţiate, organizate sau găzduite de instituţii democrate vest europene, deveneau definitive doar după ce reprezentanţii ruşi erau consultaţi, iar opiniile lor, nu odată contrare celor ale reprezentanţilor statelor europene participante, >>>>

“Binele absolut al naturii omeneşti e cuprins în pacea corpului şi a sufletului…A trăi inseamna a lupta” afirmă Seneca,  considerand ca oamenii care urcă şi coboară drumurile grele, prapastioase ale vietii, sunt luptatori, curajoşi.

Acelaşi lucru il putem spune despre tinerii noştri, plecati să se perfectioneze in strainatate, deşi pentru parinti este o mare incercare. Dar plecand de la premiza , că, un copil trebuie primit cu respect, crescut cu iubire si apoi lasat in libertate deplină, ajug să-i impărtăsească trăirile ; ”copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului.”(M.Montessori).

Azi ne putem bucura alaturi de cei care şi-au primit laurii străduintei pe bancile multor universitati europene, canadiene, etc.

CRISTINA MIHAI este una dintre tinerele ce a abosolvit masterul Universitatii Carleton din Ottawa in Politici Publice şi Administratie 2010. >>>>

“Spune-mi cu cine te imprietenesti, ca sa-ti spun cine esti”.

Acesta este un proverb cu radacini stravechi, la zamizlit folclorul ca pe o perla a intelepciunii si acolo a ramas. L-au stratificat timpurile, generatiile de oameni, istoria, cultura, literatura, dar perla a ramas stralucind pana in ziua de azi, nedezmintandu-se: “Spune-mi cu cine te imprietenesti ca sa-ti spun cine esti”. Adica: “S-a imprietenit cu banul”, “Raia piele murdara cauta”, “Adevarul si suferinta intotdeauna fac prietenie”, “Hotul cu mincinosul nu se vand, chiar de se cearta intre ei”. “S-a atins de bani necurati”, “S-a intalnit tusea cu junghiul”,”Petecul dupa sac”, “Iubirea iubire cauta”…,deci o recunoastere reciproca intre cei de-o seama! “Cei ce se aseamana se aduna”. Apoi, cei legati de arte stau si mai inlantuiti proverbelor populare si oglindirilor acestora, fara alegere: personaje, scriitori, poeti, pictori, sculptori, muzicieni, pedagogi, preotime, politicieni, editori, critici, cititori, -pe “virtual” sau pe “hartie”!  Insasi viata pare a fi un proverb! Sa ne imprietenim cu cei ce fac fapte bune, chiar daca ni se par a fi “prea destepti” sau “prea prosti”, fapta fiecaruia este reproducerea sufletului si caracterului fiecaruia!

“Spune-mi cu cine te imprietenesti, ca sa-ti spun cine esti”. >>>>

George ROCA: Stimate domnule Romeo Niram,  am aflat cu  bucurie din diferite surse mass-media despre realizările dvs. în domeniul artelor plastice şi succesul pe care îl aveţi în urma expoziţiilor. Ştiu că sunteti un pictor consacrat. De când aţi început să pictaţi?

Romeo Niram: Domnule George Roca, daţi-mi voie, înainte să vă răspund la prima întrebare, să salut şi să felicit revista Romanian Vip pentru noul redactor şef. Nu am întâlnit pe cineva în diaspora mai activ, mai catalizator ca dvs. Este de ajuns să vă mutaţi biroul virtual dintr-un continent în altul ca să redirecţionaţi izvoare de cerneală, sunteţi prietenul prin esenţă al tuturor artiştilor, poeţilor, scriitorilor români răspândiţi pe toate meridianele lumii. Aţi fost alături de mine de la primii paşi şi sunt sigur că am să vă simt răsuflarea peste umăr şi mai departe… O dată cu prezenţa dvs. la Madrid, cu ocazia prezentării cărţii Evadare din Spaţiul Virtual, aţi creat un val de simpatie printre intelectualii şi artiştii spanioli şi români care v-au întâlnit. >>>>

Sfintirea bisericii ortodoxe din satul Inceşti, comuna Ceica, judetul Bihor, va avea loc pe data de 23 iulie 2012

Pe data de 23 iulie 2012 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie.

Printre cei ce au parasit Romania de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de roman, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987. >>>>

Într-o însorită zi de primăvară am vizitat Jimbolia, oraş al pustei timişene, ţinut ,,mândru şi binecuvântat de Dumnezeu”, ţărână a cuminţeniei creştine, care a găzduit pelerinajul la Muzeul presei ,,Sever Bocu”, organizat cu prilejul Simpozionului internaţional ,,Oameni de seamă ai Banatului”, sub auspiciile Primăriei şi a Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus” Uzdin.

Cu acestă ocazie am întâlnit un miracol al zilelor noastre, oraşul Jimbolia, o cupolă albastră (cerul), care acoperea verdele crud din spaţiile verzi şi culorile curcubelului de la florile rondourilor. Totul într-o orânduială şi o curăţenie desăvârşită, îmbinate cu frumuseţea clădirilor şi aliniamentul străzilor de tip occidental, încântă ochiul şi sufletul vizitatorului. Cred că acest aspect confirmă proverbul ,,Omul sfinţeşte locul”, vorbind de primul gospodar al urbei – primarul Kaba Gabor, care este un adevărat slujitor al comunităţii după model cristic şi nu un dictator, ca în majoritatea aşezărilor româneşti de azi. >>>>

Dacă  în Antichitate se vorbea de puritatea genurilor şi speciilor, acestea cunosc astăzi un melanj nebănuit poate în trecut. Au fost evidenţiate diferenţe şi ierarhii, de pildă teoria clasică ierarhiza speciile şi în funcţie de categoriile sociale: epopeea şi tragedia aveau în atenţie viaţa regilor şi a nobililor, comedia – burghezia, iar satira şi farsa – oamenii de rând. În contemporaneitate, nu mai există aceste ierarhii, scriitorii nu mai sunt obligaţi să respecte anumite reguli şi astfel, adeseori, speciile şi genurile literare se intersectează creând teritorii de graniţă: „Teoria modernă, în loc să scoată în evidenţă deosebirile dintre un gen şi altul, încearcă să găsească numitorul comun al operelor aparţinând unui gen, procedeele şi intenţiile literare care le sunt comune.”¹ În consecinţă, tratarea reportajului nu se poate face altfel decât ţinând seama de aceste interferenţe.

Reportajul se află la graniţa dintre document şi literatură, mai precis el este circumscris unui teritoriu comun în care se regăsesc deopotrivă caracteristicile scrierilor literare şi cele ale stilului jurnalistic. >>>>

Venită în Anglia deja de un an de zile,mă simţeam dezrădăcinată,autoexilată  cumva într-o lume care deşi mă acceptase uşor,mă sfredelea cu amarul gust al înstrăinării. Presimţeam mereu că ceva trebuia însă să mi se întâmple.

Dumnezeu mă adusese în acest ţinut depărtat de agitaţia zdrobitoare a marilor oraşe cu un scop anume. Răbdare, îmi spuneam neîncetat,ai răbdare şi vei ajunge să cunoşti,să afli de ce.

La o vreme,în căminul de bătrâni unde lucram s-a instalat o bătrânică ce îmi amintea într-un fel de Sfânta Vineri,aşa cum îmi apăruse cu ani în urmă într-un vis cu nuanţe profetice. Vis în care alergam înfricoşată printr-o pădure adâncită  în ceaţă şi deodată,într-o fantă de lumină,am descoperit o căsuţă ca de turtă dulce, la uşa căreia am bătut cerând ajutor.

În prag a apărut o bătrânică desprinsă parcă dintr-o frescă bisericească.

Eu sunt Sfânta Vineri,mi-a zis.Sunt aici ca să te ajut! >>>>

Am primit prin internet ,  din partea unui prieten, o „ Scrisoare către ţara mea” a regizorului Alexandru Tocilescu. Prietenul adăugase două cuvinte. „jenant… dar adevărat”, ceea ce mi-a stârnit curiozitatea să aflu ce-i scrie domnul Tocilescu ţării sale. Şi iată primele cuvinte adresate de regizor cuiva, nu ţării, după formulare:” Nu-mi iubesc ţara.” Mărturisirea  făcută dintru început  stabileşte exact termenii. D-l. Tocilescu nu-şi iubeşte ţara. E dreptul dumnealui să n-o iubească. Mai mult decât atât, ar fi de aşteptat ca să-şi caute o ţară mai convenabilă pe care chiar dacă n-o iubeşte să nu simtă nevoia să-i adreseze, ca în cazul României „ vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă când întârzii cât pot de mult la întâlnirea cu oamenii…” Pentru că d-l Tocilescu întârzie la întâlniri nu cred că este vinovată ţara. Poate e vinovat RATB, poate primarul general, poate timpul nefavorabil, poate greviştii, dar în nici un caz ţara. Domnul Tocilescu mai scrie: „ Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun [omul de pe stradă]…Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare…”  Situaţiile invocate de domnul Tocilescu  pentru justificarea oboselii sale în România sunt de la cele   minore la cele  majore, în mare parte reale, revoltătoare pentru starea de fapt a societăţii româneşti. >>>>

Capitulaţiile sunt convenţii încheiate de ţările române cu Poarta stipulând anumite privilegii recunoscute ţărilor române, în schimbul unor obligaţii variate şi progresive pe care domnii respectivi şi le asumau faţă de poartă. Asemenea tratate au fost consemnate în multe documente (niciunul în formă autentică), primul pare a fi cel încheiat la Adrianopole între sultanul Mehmed al II-lea şi domnul Ţării Româneşti în 1460.

Sultanul se angaja a apăra Ţara Românească contra oricărui duşman fără a cere alt lucru decât supremaţia  asupra suveranităţii asupra acestui principat, domnitorul urmând a plăti Porţii un tribut de 10 000 ducaţi.

Turcia nu se amesteca sub nicio formă în administraţia ţării. Ţara Românească se bucura de vechile libertăţi în ceea ce priveşte respectarea propriilor legi, domnitorii având drept de a declara război şi de a încheia pace. >>>>

Acad. Florin Constantiniu – “Clasa politica postdecembrista este cea mai incompetenta, cea mai lacoma si cea mai aroganta din istoria Romaniei”

La 20 de ani de la marea varsare de sange din decembrie 1989, Romania arata ca un animal bolnav si haituit. Ne uitam in urma si nu ne vine sa credem ca au trecut doua decenii de sperante zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. In jurul nostru domnesc stagnarea si deziluzia, inceputurile neterminate, politica murdara, cu degetul pe tragaci, manipularea televizata. Lipseste o viziune, un proiect national de salvare. Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi. Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget. Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune in fata o oglinda necrutatoare in care, daca avem curajul sa privim, ne vom afla poate izbavirea. >>>>

Întoteauna, de-alungul istoriei, poporul nostru, fiinţa lui  etnică, etnografică  şi limba, au suferit influienţe din partea popoarelor vecine şi a împrumuturilor din tezaurul etno-folcloric şi lingvistic al altor păopoare indo-europene.

Până  a ajunge la subiectul propriu-zis , doresc să fac o mică  incursiune în fondul de bază a istoriei limbii române. Pe temeiul cercetările întreprinse în ultimile decenii, în special de I.I.Russu- cercetări care se întemeiază şi pe comparaţia cu limba albaneză, moştenitoare a vechi limbi ilire, care, la rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacică s-au putut stabili un număr de 160 de termini româneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termini privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc-beregată, buză, ceafă, grumaz, guşă-, cu cu familia-copil, prunc,, zester-, cu locuinţa-vatră, colibă, cătun-, cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole-mazăre, ţarină, baci, brânză, mânz, strungă, ţap, ţarc, urdă, zară, butuc, curpen, gordin, strugure, baltă, gard- , cu mediul fizic-măgură, mal-,cu flora- brad, brânduşe, brusture, buncet, copac, gorun,ierudă, mugure-, cu fauna balaur, barză, ghionoaie, melc, mistreţ, năpârcă, rânză, şopârlă, viezure, zimbru-,cu diferite acţiuni- a răbda, a speria, a zburda-, şi alţi termebi- ciucă, ţeapă-,etc. >>>>

Către,

COMISIA EUROPEANĂ

În atenţia Excelenţei Sale José Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene

Excelenţă,

Evoluţia negativă a evenimentelor politice şi în domeniul relaţiilor interetnice din România în ultima perioadă, mă obligă, nu de pe poziţia vreunui partid politic, ci a unui intelectual al acestei ţări, să vă aduc la cunoştinţă o serie de fapte şi să vă cer, respectuos, intervenţia, în conformitate cu competenţele ce revin funcţiei Dvs., pentru stabilirea de măsuri obiective, operative şi urgente, în conformitate cu dreptul internaţional şi cu practicile diplomatice din ţările Europei civilizate.

Fac precizarea că, în perioada 2000-2004, ca deputat în Parlamentul României, am fost secretar al Comisiei de Politică Externă, dar şi membru în Comisia mixtă UE-România pentru integrarea ţării mele în Uniunea Europeană. La data respectivă făceam parte şi dintr-unul din partidele parlamentare ale României, calitate pe care n-o mai deţin în prezent. Fac această cuvenită precizare pentru a şti că actualul meu demers nu are absolut nici o conotaţie politică sau partinică şi nici nu urmăreşte să exprime vreun astfel de punct de vedere. >>>>

EU ŞI NEAMUL MEU

…de fapt – eu nu sunt niciodată doar

eu – ci sunt toate

neamurile mele – din veac şi

până azi: aşa că

atunci când mă iţesc eu

Neamul – pe la cusăturile

istoriei – trebuie

toate satanele să cadă

trăsnite – în

pulbere – şi sub

pulbere să se ascundă – să se

fofileze cât mai

pe tăcute – să  nu care cumva focul

năpraznic al pumnului

meu – să se ia după

ele – pe sub pământ – şi

să le sece – dintr-o singură >>>>

Domnule Marian Lupu,

Recent ati acordat un interviu in care ati abordat problmea relatiilor dintre Romania si republica Moldova. Intr-un limbaj elevat si cu argumente solide ati vorbit lingvistic romaneste, dar politic v-ati exprimat… moldoveneste. Vrem sa spunem ca ati folosit argumentele pe care le-a incubat Uniunea Sovietica in 1924 la Balta (sper ca stiti la ce ne referim), apoi le-a impus la Yalta, si ulterior le-a promovat din nou la Malta. Va felicitam pentru argumentatie si limbaj, dar numai atat. La urmatorul joc international, Basarabia va uita si de Balta, si de Yalta si de Malta. Basta! Va reveni la adevarata ei patrie.

In calitate de presedintele al Partidului Democrat din Moldova (metamorfozat recent din PCM) trebue sa fiti intr-adear realist. Va rugam sa nu confundati insa realismul rece si rational, realism promovat pana la un punct si de Uniunea Europeana si sustinut pana in panzele albe de Moscova. Nu uitati ca de 200 de ani Moscova ne mutileaza sufletele si tara cu tot felul de argumente mincinoase. De la un om inteligent si educat ca dvs. ne asteptam sa optati insa clar, fie cu Rusia fie cu Romania. Altfel, veti fi abandonat si de popor si de istorie atunci cand va sosi momentul. Nu uitati ca si Moscova respecta claritatea si curajul si rade cu o gura pana la urechi cand aude de argument sofiste si moldoveniste…>>>>

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 -  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”. >>>>

Devenirea Oradiei – scurt istoric

Mărturisesc că istoria oraşului meu mă posta într-o ceaţă frustrantă dacă îndrăzneam cumva să o parcurg. La un moment dat, în urmă cu un deceniu, am răspuns însă provocării de a-mi face lumină pe poteca plină de hârtoape; bătută însă de mulţi şi conservatori istorici, rezultând materialul de faţă. Iniţial era întărit de nenumărate detalii separate, care urmau să completeze o lucrare mai amplă…

Ca să înţeleg neînţelesul a trebuit să consult, în decursul timpului, o diversitate de lucrări, sugestivă fiind în acest sens „Bibliografia“. Cert este că nu am găsit încă o carte în româneşte despre istoria Oradiei care să fie scrisă cu talent şi suflet. Am mulţumirea că materialul de faţă a fost validat de istoricii din noua generaţie, pe care i-am consultat şi de a căror observaţii am ţinut cont pe parcursul finalizării lui. Sper ca el să fie o bună bază de pornire pentru oricine, în orice demers istoric, publicistic sau cultural, oricând. >>>>

În ţările române în Evul Mediu şi chiar la începutul epocii moderne se întâlneşte un sistem de reşedinţe domneşti din care,ulterior , au luat naştere capitalele acestora şi în cele din urmă,după unirile din 1859 şi 1918,capitala unică a României.

ŢARA ROMÂNEASCĂ

CÂMPULUNG

Localitatea este atestată documentar din  anul 1300 dar ea exista înainte de această  dată.

Din anul 1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert, la Câmpulung îşi stabileşte reşedinţa de scaun Basarab I ( cca. 1310-1352 ), primul domnitor al statului independent Ţara Românească. Astfel Câmpulungul devine, pentru aproape 4 decenii, centrul politic si administrativ al statului. Abia în 1369, domnitorul Vladislav I Vlaicu ( 1364-1377 ), urmaşul la tron al lui Nicolae Alexandru ( 1352-1364 ), fiul marelui Basarab, mută capitala ţării la Curtea de Argeş.

Din Câmpulung provine unul dintre cele dintâi documente în limba română – scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului (1521). >>>>

Noi, românii trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru inainte vreme. E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri si de a-l cultiva cu ajutorul virtuţiilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate si neastampărul creaţiei. În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meştesugul confecţionării hainelor , o ocupaţie a femeilor . Purtate de oameni in văzul tuturor , ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate , fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii si mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale.Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.

După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui si a răului, Adam si Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor in decădere. >>>>

Vânjoasă  ca o pădure seculară de ulmi, care priveşte cu semeţie, de la înălţimea celor 30-35 de metri ai coronamentului său princiar, comuna Vânjuleţ (judeţul Mehedinţi) ne-a întâmpinat cu un surâs blând şi ocrotitor. Părea îmbrăcată în ţinută de gală, în haine de duminică. Aveam să aflăm, însă, că – de aproape un deceniu şi jumătate, de când primar este tânărul, inimosul şi atât de întreprinzătorul  Nistor Costaiche – acesta-i veşmântul firesc al frumoasei comune înflorite la 60 km de Cetate (Dolj) şi la 25 km de Drobeta-Turnu Severin.

Absolut toate şoselele şi mai bine de jumătate dintre uliţele celor două sate, Vânjuleţ şi Hotărani, au fost, în acest răstimp, asfaltate. Din vis aproape irealizabil, reţeaua de apă potabilă curentă a devenit, şi ea, realitate.

Privind cu mândrie spre trecut (pentru a nu-şi pierde identitatea), asumându-şi cu temeritate provocările începutului de mileniu, această  insulă de românitate, binecuvântată  de Dumnezeu, Vânjuleţ, prospectează cu încredere viitorul. >>>>

Născut în luna august, 1972, în Oradea, Romania, Octavian Curpaş a ajuns pe pământul făgăduinţei în martie 1997, după ce a lucrat timp de trei ani ca redactor la un cotidian din România. A ales pentru început California unde a locuit timp de opt ani, după care s-a stabilit – din 12 martie, 2005 – în oraşul Surprise din Arizona, Statele Unite. În acelaşi an, după sosirea în acest stat, şi-a unit viaţa cu Roxana, de profesie asistent dentar. Amândoi înzestraţi cu putere de muncă şi hărnicie şi-au deschis propriul business în domeniul imobiliar în care lucrează şi în prezent. În data de 19 mai 2009 au primit cel mai frumos dar al Domnului, primul lor copil, micuţa Janice, nume ales de părinţi pentru semnificaţia deosebită „Dumnezeu este îndurător”.

Scriitor, publicist de vocaţie şi jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, ştiinţe juridice şi business internaţional), Octavian  Curpaş  este un nume important al presei zilelor noastre. Scrie cu har şi dăruire la multe publicaţii din Statele Unite, dar şi din România; este redactor la publicaţiile „Gândacul de Colorado” şi „Phoenix Magazine”. >>>>

În fiecare an, la 27 martie, ne amintim cu drag de ziua Basarabiei, de momentul ei de glorie, când s-a hotărât in Sfatul Ţării unirea cu România. Măreţia actului istoric de la 27 martie 1918 este dată de contextul politic în care s-a desfăşurat acest eveniment: primul război mondial işi vestea finalul agonizant, preşedintele SUA Woodrow Wilson lansa documentului ,,Cele 14 puncte’’,  ţarismul se prăbuşise, mişcarea naţională din Basarabia înfiinţase Partidul Naţional Moldovenesc condus de Vasile Stroescu, iar acesta crease un parlament  numit  Sfatul Ţării. În ziua de 21 noiembrie 1917 în Sfatul Ţării a fost ales ca preşedinte Ion Inculeţ, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreşedinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Ţării a proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească la data de 2 decembrie 1917.

Lovitura de stat din octombrie 1917, când partidul bolşevic a preluat totalitatea puterii în Rusia datorită înţelegerii dintre comunişti şi germani, a dus la armistiţiul, apoi pacea de la Brest-Litovsk, pace prin care Lenin le ceda germanilor ţările baltice, Bielorusia şi Ucraina. În acest context, conducătorii din Sfatul Ţării nu mai puteau conta, pentru a garanta pacea în Basarabia, decât pe armata română; aceasta, rămasă singură pe frontul de est după retragerea ruşilor, fusese şi ea nevoită în cele din urmă să accepte armistiţiul cu germanii la 9 decembrie 1917. >>>>

Sfântul pelasg (> valah) Niceta Remesianu, din Dacia (România), aprox. 340 – 416, portret în tuş de Patricia Pura.

______________

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…

(imn din orizontul anului 370 d. H.)

de Niceta REMESIANU

Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim,

Pe Tine, Eterne-Părinte, tot pământul Te cinsteşte,

Ţie, toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile,

Ţie, heruvimii, serafimii, ne-ncetat glăsuind:

Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul, Dumnezeul celestelor armii…!

**************

Pline sunt cerurile şi pământul de-nălţarea gloriei Tale,

Doar pe Tine Te laudă coruri de-apostoli,

Droaia de vrednici prooroci,

Armatele-albind ale martirilor…!

**************

Doar pe Tine Te mărturiseşte Biserica pe-ntregul pământ,

Tată nesfârşitei înălţări,

Fiul, Unu-Născutu-n-Adevărată-Cinstire,

Duhul Sfânt, mereu apărător-mângâietorul…! >>>>

Draga Ion Iancu,

Nu stiu daca ti-am trimis acest scurt raspuns dat lui IM Almajan, dat citind despre poetul lauriat roman, fac conectia cu cele expuse de mine mai inainte.

Limba romana folosita de acel poet, membru al Uniunii Scriitoriilor, este tocmai acea limba tiganeasca, care incet, incet inlocuieste frumoasa limba romana.

Incurajati de falsi intelectuali, incurajati de tiganimea autohtona, acest dialect RRom este afisat, tradus si exportat in restul lumii.

De ce se mai mira romanii autohtoni ca sunt confundati cu tiganii de toate celelate natii europene??

Dovezi ca si acest mizerabil caz, sunt la tot pasul in cultura romana actuala.

Eu, fiind in diaspora, nu sunt nici raspandit in Romania, nici tradus (cu toate ca versurile mele se afiliaza la mentalitatea internationala) si nici nu voi avea vreodata vreun glas acolo la voi, asa cum n-au avut Ionesco, Tzara, Cioran, Eliade, etc.

Ai citit volumul meu de poezii; “Obsesii Comune”, publicat la Iasi si editat de poetul Adrian Alui Gheorghe? >>>>

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

Dacă  la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere. >>>>

Între momentele aniversare importante ale acestui an vom cuprinde cu certitudine şi pe cel legat de împlinirea a 130 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice directe româno-americane.

O cercetare adecvată a acestui subiect subliniază faptul că locuitorii spaţiului românesc au urmărit îndeaproape evenimentele petrecute, încă de la descoperirea Lumii Noi, în 1492, de către Cristofor Columb. Nu putem, însă, vorbi de relaţii directe între cele două entităţi decât abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

În cercurile politice, dar şi culturale din cele 3 ţări româneşti au circulat frecvent date şi informaţii legate de America încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cum o îndelungă perioadă de timp noile teritorii descoperite de Cristofor Columb au intrat sub stăpânirea monord americanerhilor spanioli, voievozii şi principii din spaţiul românesc au avut contacte cu reprezentanţii acestora. Astfel, de exemplu, la 7 noiembrie 1538, Carol Quintul, stăpânul celor două Americi, trimitea în solie la Petru Rareş, domnul Moldovei pe Arhiepiscopul de Lund[1]. >>>>

[1] Vezi Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II-1, Bucureşti, 1891, n. CLX, p. 204.

Nu sunt poet!

Sunt doar un tril

Din nucul falnic

Din Haret

Ce-l îngâna încet

Bunicul meu

Emil.

Sunt doar un pas

Pe-alei de tei

Sub cerul violet

Ca-ntr-un tablou

Prin des Copou

Nu sunt poet.

Albă privire sunt

Spre-albastrul pur

De Voroneţ

Şi sunt un dangăt

Lung, molatec, >>>>

Intrigat de controversele regretabile stârnite de noutăţile din Piaţa Unirii, încerc să conturez un scurt istoric al acestui spaţiu, cu speranţa că el va fi de folos celor ce doresc să ştie mai mult decât ceea ce scrie pe plăcuţele de bronz de la capătul estic al sitului arheologic amenajat în piaţă. Ar putea  fi un ajutor şi pentru cei care, cu bună ştiinţă, uită că sub edificiile care rezistă pe verticală de câteva secole,se află milenii de civilizaţie.

Arheologii confirmă în vatra oraşului nostru continuitate de locuire încă din neolitic. Una din davele importante ale dacilor era aici, pe drumul milenar ce străbătea valea Someşului. Numele dacic al râului (Samus) se menţine până astăzi. Probabil Napuca dacică a fost chiar aici, sub oraşul actual. Important este faptul că romanii cuceritori i-au menţinut numele (Napoca) şi au trasat aici incinta unei noi aşezări, care va deveni principalul centru urban în această zonă, legat  organic de latinitatea vestică. >>>>

„Unicul Dor al vieţii mele…”

Mă strigă Râul, Iancu încă-i viu!

Eu nu mai am răbdare, gândul arde,

Aşa fierbinte trebuie să-l scriu-

Trezeşte-te din amorţire barde!

Prin Munţii tăi de-Acasă vântul geme,

Frunza doare-n mugurii ce sunt,

Şi ARIEŞUL murmură de-o vreme

Un Cântec tulburat peste pământ…

Am fost acolo şi mi-a dat de veste

La Albac, sub coasta unui Deal,

Că în Ardeal se scrie o poveste

Despre un călăreţ fără  de cal…

N-am înţeles atunci prea bine spusa

Când m-a atins cu valul lui de foc

În ceasul de la Sarmisegetusa

Se-oprinse timpul dacilor în loc… >>>>

Din perspectiva timpului nostru, epoca interbelică este, de obicei, idealizată. De fapt, dacă ne-ar preocupa cu adevărat problema identităţii noastre, am constata că istoria se repetă, aşa cum se spune, implacabil, în datele ei esenţiale. Să aruncăm, aşadar, o scurtă privire asupra frământărilor politice din epoca interbelică. Să vedem cum a fost…

Înfăptuirea Unirii din 1918 a dat României o nouă înfăţişare şi a creat premisele unor adânci transformări şi modernizări. Suprafaţa ţării s-a extins la 295.049 km2 prin revenirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei, numărul locuitorilor a crescut la circa 18 milioane, la fel şi diversitatea etnică şi potenţialul economic al ţării.

Nevoile societăţii reclamau o serie de măsuri de modernizare, care să realizeze în acelaşi timp şi o uniformizare economică, socială, juridică etc., la nivelul întregii ţări. Problema ţărănească era rezolvată în 1918 prin decretele-lege privind exproprierea marilor moşii şi prin reforma agrară din 1921. >>>>

În decembrie 1933, guvernul şi partidul Naţional-Liberal declaraseră că asasinarea lui I.G.Duca fusese opera Gărzii de Fier, drept pentru care au cerut pedepsirea exemplară nu numai a făptaşilor, ci şi a conducătorilor acestei organizaţii. Dar, numai după câteva luni, presa guvernamentală a abandonat acest subiect. Au fost eliberaţi cei care nu avuseseră o legătură directă cu actul din 29 decembrie – între care Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.

Procesul a început la 17 martie 1934 şi s-a desfăşurat într-o atmosferă  tensionată. Pe lista inculpaţilor figurau, alături de cei trei asasini, principalii lideri legionari: Corneliu Z. Codreanu şi Gh. Cantacuzino Grănicerul, acuzaţi de complot împotriva ordinii de guvernământ existente. În ordonanţa definitivă se arăta că asasinatul din 29 decembrie 1933 nu a fost actul individual al celor trei (Caranica, Belimace şi Constantinescu), deoarece ei au executat o hotărâre luată de conducerea Gărzii de Fier, care, prin întreaga ei activitate, urmărea subminarea statului şi instaurarea unui regim dictatorial în România. Regele s-a implicat şi el în proces. >>>>

Câţiva dintre supravieţuitorii temniţelor comuniste din România s-au reunit ieri pentru a-şi comemora colegii de detenţie care au murit şi suferit pentru idealurile şi credinţa lor. Printre cei care au depus o coroană la troiţa ridicată în scuarul din faţa Şcolii cu clasele I-VIII “Oltea Doamna” din Oradea l-am remarcat şi pe Lucian Silaghi, cel mai tânăr dintre cei 300 de membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor… Din cei 300 de membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor, doar 20 au participat la slujba de pomenire a martirilor perioadei comuniste, oficiată la Biserica Ortodoxă „Sfânta Treime” Oradea.

Potrivit informaţiilor oferite de către preşedintele AFDP Bihor, Constantin Nistorică, aproximativ 2.000 de bihoreni au luat calea închisorilor şi coloniilor de muncă instituite de către noul regim democrat-popular instaurat în România după Al Doilea Război Mondial. La umbra faimosului articol 209 din Codul Penal al acelor vremuri au fost condamnaţi sute de deţinuţi la câte 25 de ani muncă silnică. Însă, majoritatea dintre ei au fost privaţi de libertate în baza unor măsuri administrative. În ceea ce priveşte fostele elemente ostile principiilor socialiste, acestea proveneau din toate categoriile sociale: de la elevi, studenţi, cadre militare, preoţi la agricultori.  >>>>

O, ROMÂNIE…

O lume nepereche născut-a Necuprinsul,

Cu Dunăre, şi Mare, şi cu Carpaţi făloşi,

O lume ce ne-ndeamnă cu-ai săi copii frumoşi

Să-i trecem şi azi pragul cu gândul la nestinsul

Dor de primăverile din luncile câmpiei

Ce fermecate sunt sub razele de mai

Şi-atinse de miresme ce vor să reînvie

O inimă  ce doarme pe-un vechi picior de plai.

E ţara noastră raiul promis de-al Nostru Tată

Pe vremea când umblam rătăcitori prin stele

Cu tălpile-ngheţate, cu aripi de nuiele, >>>>

Iata, au trecut 20 de ani decand romanii si-au iesit din ei, provocand ceea ce s-a numit plastic si emblematic “mamaliga a facut explozie”, in chiar inima capitalei,

“Piata Universitatii”, in ceea ce avea sa fie “mitingul marathon” de 52 de zile, in acea revolutie vie, cu adevarat anticomunista.

In suficienta lui vizionara, Ceausescu s-a pomenit in clestele presiunii interne a nemaisuportarii frigului, foamei si fricii, la care “cei sase” fosti membrii in comi-tetul central al lui Gheorghiu-Dej au indemnat “aparatul”sa intinda coarda, pana la lucru toata sambata, ba chiar si duminica, aducand insuportabilitatea pana la explozie, tocmai in clasa muncitoare si in taranime. Clestelui presiunii din afara se credea a i se face fata, pentru ca simtind, prin securistii din afara, curentul anti-comunist din Europa de vest si Statele Unite, Ceausescu s-a apucat sa organizeze rezistenta armata prin “garzile muncitoresti” ticluite pe sistem militar in toate locurile de munca , pregatind astfel “oamenii muncii”, cum s-a numit atunci popo-rul, pentru “apararea cuceririlor revolutionare”. >>>>

Cajvana, oraşul vegheat de legendarul stejar multisecular al Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ar putea figura pe harta turistică a Bucovinei ca urbea în care se găseşte cel mai bogat tezaur particular de cusături tradiţionale.

Peste 120 de costume populare, care ilustrează diversitatea portului tradiţional românesc din Bucovina, cărora li se adaugă un număr impresionant de ştergare cusute cu motive populare sunt păstrate cu sfinţenie, în două încăperi special destinate, în casa familiei Iliţoi.

Aproape toate (cu câteva excepţii care constau în câteva piese de port popular moştenite de la părinţi, bunici şi străbunici) sunt rodul muncii de-o viaţă a gospodinei Floarea Iliţoi.

Cămăşi vechi, dar cu ţesătura albă ca laptele

Costumele populare, predominant femeieşti (alcătuite din cămăşi, catrinţe, brâuri şi bârneţe), dar şi piese de port popular bărbătesc (cămăşi şi iţari, precum şi brâuri şi curele cu motive ornamentale cusute cu mărgele) sunt frumos rânduite pe laviţe, scaune, lăzi de zestre sau sunt atârnate pe umeraşe în cele două încăperi în care sunt etalate ca la muzeu.

Cea mai veche dintre piesele de port popular este o cămaşă de cca. 200 de ani, „cusută cu bumbac”, pe care Floarea Iliţoi o are de la străbunica ei. Cămăşi vechi, dar cu ţesătura albă ca laptele pe care strălucesc, cusute în motive florale sau geometrice, mii şi mii de „mărgele mărgăritar”. >>>>

Prof. univ. dr. Florentin Smarandache este un polivalent – el este autorul, co-autorul, editorul, sau co-editorul a 139 de cărţi şi a peste 175 lucrări ştiinţifice.

Pe 10 decembrie 2009 el a împlinit 55 de ani.

Florentin Smarandache în Alaska (august 2009)

De fapt dumnealui este un om al renaşterii pentru că a publicat în foarte multe domenii: matematică (teoria numerelor, statistică, geometrie non-Euclidiană), computere (inteligenţă artificială, fuziunea informaţiei), fizică (fizica cuantică, fizica particulelor), economie (economie culturală, teoria poly-emporium), filosofie (neutrosofie – o generalizare a dialecticii, logica neutrosofică – o generalizare a logicii fuzzy intuiţioniste), literatură (poezie, proză, roman, eseuri, nuvele, drame, teatru pentru copii, traduceri), artă (desene experimentale, colaje, pictură de avangardă).

Cărţile sale pot fi găsite în: Amazon.com, Amazon Kindle, Google Book Search, Library of Congress (Washington D. C.), şi în multe biblioteci din lume.

În baza internaţională de date ştiintifice menţinută de Universitatea Cornell, arXiv.org, domnia sa are circa 140 de lucrări ştiinţifice. >>>>

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primăvara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare,  nu numai că îţi transmit bucuria şi dragostea de viaţă, dar ele poartă în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor şi pe cel de recunoştinţă al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasă şi mişcătoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regală din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa şi a locuit în casa Guvernatorului general. Prinţesa Juliana era însărcinată şi trebuia să nască. Conform tradiţiei olandeze, moştenitorul tronului trebuia să se nască pe pământ olandez. În asemenea condiţii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru naşterea prinţesei Margareta, ca fiind “pământ olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alături de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o sută de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie şi recunoştinţă pentru gestul Guvernului canadian şi pentru suportul primit în timpul războiului. >>>>

Românii au prostul obicei de a-şi uita, mereu,  trecutul – şi, deci, sunt condamnaţi să-l repete, mereu – să facă atâtea cucuie, până ce ori vor învăţa să respecte istoria („paşii Lui Dumnezeu pe pământ”), ori dispărea-vor din Planul Divin (Aminul prorocea asta, în cazul uitării, ca diagnostic al degenerării de Duh şi al dispreţuirii Misiunii Divine, ca Neam).

Încă din 3 octombrie 2007, ziarul Gândul anunţa, sub titlul Proiect secret: „UDMR redesenează România în 15 euroregiuni” (cf. art. Raluca Dumitriu, din 3 oct. 2007): “Surse din cadrul UDMR ne-au precizat că autorul hărţii redesenate a României pe regiuni de dezvoltare este István Csutak, fost secretar de stat în Ministerul Integrării Europene şi actual consilier al lui Iuliu Winkler, candidat la euroalegeri. Criteriile pe care s-a bazat împărţirea pe 15 regiuni au privit numărul de locuitori şi nivelul de dezvoltare a judeţelor. Conform surselor citate, o regiune trebuie să aibă, în viziunea UDMR, între 700 de mii şi 3 milioane de locuitori.

De asemenea, au fost <<grupate>> judeţele sărace cu cele şi mai sărace, iar cele bogate cu cele şi mai bogate. <<Actualele regiuni economice sunt prea mari şi împărţite artificial. >>>>

Profesorul univ. dr. Josif Constantin Drăgan s-a născut la Lugoj, la 20 iunie 1917. A studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1941 a obţinut o bursă de studii în Italia, la Universitatea din Roma, unde a cercetat şi a aprofundat domeniul ştiinţelor politice şi al economiei. În acelaşi an a pus bazele unei companii exportatoare de petrol românesc în Italia, iar în 1948, a înfiinţat compania Butan Gas, cu profil de distribuţie a gazului metan. Grupul fondat în 1948 de Iosif Constantin Drăgan a stabilit şi desfăşoară activităţi în Albania, Austria, Bulgaria, Germania, Grecia, Italia, Maroc, Polonia, România şi Serbia. După instalarea la putere a regimului prosovietic, revenirea sa în România i-a fost interzisă pe o durată de treizeci de ani.

În anul 1967 Josif Constantin Dragan a înfiinţat în Italia şi în 1968, în Spania, „Fundaţia Europeană Drăgan”, care s-a dezvoltat de-a lungul anilor, prin crearea de noi sedii şi prin activitate intens susţinută, în mai multe capitale şi oraşe europene. Sarcina prioritară a „Fundaţiei Europene Drăgan” a fost şi este aceea de răspândire şi de promovare a culturii, în diversele sale forme şi manifestări, ca factor important pentru unificarea Europei. >>>>

Romanii din diaspora sufera de romanism. E un dor care nu se lasa ostoit. Au ajuns in Valea Plangerii? Nu. Pentru ca – slava Domnului! – tara lor de bastina nu e scrum, cenusa. Pentru ca pot veni ori de cate ori vor aici. Pentru ca pot sa-i viziteze pe cei apropiati, ramasi acasa, fara restrictii. Stiu ca cei din diaspora sunt niste luptatori. Ca au reusit acolo, departe de locul unde s-au nascut. E dificil sa fii acceptat. Iar multi n-au cum sa ajunga. Multi nu se incumeta sa ramana. Si cei care se incumeta ar trebui inainte de toate sa le fie recunoscatori celor care i-au ajutat sa ajunga aici: rudelor de sange ori prin alianta, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor insisi, ca au avut tarie si rabdare.

Dezvoltandu-si doua mari calitati: o vointa iesita din comun, o disciplinare a gandului si a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar daca eu n-as urma niciodata drumul lor.// Dar cei din tara ce fac? Ei nu lupta? Nu fac nici un efort? Ei renunta? Se resemneaza …?! Cum zicea un confrate din strainatate: precum ciobanasul moldovean din celebra balada, asteptandu-si moartea… // Adevarul e altul. Si apoi de plecat nu putem pleca cu totii, „sa ne mutam in alta tara”, dupa cum sugereaza Octavian Goga in poezia “Oltul”, pentru a scapa de suferinta.// Nu voi aduce in discutie pe aceia care ar trebui sa faca, in sfarsit, ceva pentru tara aceasta si nu fac – pentru ca nu merita. Nu-i voi lauda nici pe magnati ce destepti sunt ei, castigand miliarde…. >>>>

ÎN LOC DE PREFATA[1]

Oricum le-am clasifica, mondiale sau locale, drepte sau nedrepte, de agresiune sau apărare, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice opuse firii umane, atentate împotriva vieţii, cel mai cumplit pericol pentru omenire. Iar a cerceta şi a scrie istoria unui conflict militar de dimensiunile şi consecinţele tragice pe care le-a avut prima conflagraţie mondială, Marele Război, cum a intrat în conştiinţa omenirii, nu înseamnă că trebuie să cantonezi doar în descrierea cauzelor, a forţelor umane şi de tehnică militară angajate, a bătăliilor, a strategiilor şi tacticilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti.

Pentru că războaiele au fost fenomene militare, politice, economice, sociale, culturale totale care au cuprins în malaxorul lor nimicitor teritorii, mai mari sau mai mici, cu tot ce exista şi vieţuia acolo, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, savanţi, pictori, sculptori, scriitori ori oameni obişnuiţi punându-i în situaţii limită, generând  reacţii, fapte, atitudini, judecăţi, care nu ţineau doar de eveniment în sine, de reglementări specifice, acceptate sau neacceptate, respectate sau nerespectate, ci şi de diferenţele dintre civilizaţii, dintre popoare, mentalităţi, moravuri, tradiţii, credinţe, educaţie, zestre genetică, temperamente, trepte de evoluţie istorică etc. >>>>

Trecut

Acum 153 de ani, încă din primăvara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul căruia se remarcau foştii luptători de la 1848: Petrache Cernătescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chitu, ş.a. Mişcarea unionistă luase avânt în ambele Principate datorită apropierii alegerilor pentru adunările ad-hoc. Adunările ad-hoc au purtat discuţii în perioada octombrie-noiembrie 1857, cea mai importantă  rezoluţie fiind unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat numit România.

Astfel la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Ţării Româneşti a votat în unanimitate pentru Unirea   Principatelor.

A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societăţii se adunaseră la flacăra torţelor şi ovaţionau. Participând la această istorică manifestaţie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul său tablou.

Peste doi ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Bucureşti, deşi era alcătuită în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul Partidei Naţionale şi datorită intervenţiei directe a maselor adunate pe Dealul Mitropoliei, în jurul clădirii unde aveau loc dezbaterile şi manifestând pentru Unire, l-a ales în unanimitate, domn al Ţării Româneşti pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza. >>>>

Contextul european

Încă din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea starea diplomatică dintre Marile Puteri europene obţinuse o direcţie din ce în ce mai tensionată. Rusia, consolidată în postura de “jandarm al Europei”, emitea un interes pentru India şi Afganistan, ceea ce nu putea decât să îngrijoreze Marea Britanie, dornică să contrabalanseze această ameninţare. Pretextul pentru britanici a fost găsit în deceniul următor prin aşa-zisa cauză a apărării locurilor sfinte din Palestina. Conform tratatelor încheiate până atunci, Franţa era protectoarea creştinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce creştinii ortodocşi intrau sub egida Imperiului Rus.

Pus în faţa unei alegeri în 1853, datorată divergenţelor dintre călugării catolici şi cei ortodocşi cu privire la dreptul de posesiune a Bisericii Naşterii Domnului şi a Bisericii Sfântului Mormânt, sultanul a privilegiat pe cei aflaţi sub epitropia Franţei, în ciuda protestelor vehemente ale confesiunii opuse. Prin urmare, ţarul Nicolae I a trimis la Istanbul pe unul dintre reprezentanţii săi (Alexandr Sergheevici Menşikov) pentru a negocia cu sultanul Abd-ul Mejid I  tratate noi, în vederea posibilizării unui amestec al politicii ruseşti în afacerile religioase ale Imperiului Otoman, ori de câte ori ruşii considerau activitatea sultanului ca fiind inadecvată. >>>>

Cu câteva zile în urmă, am sărbătorit ziua Unirii şi mi-am amintit de cea mai emoţionantă sărbătorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci ţara noastră era dominată de marea „prietenă”, URSS. După 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestările patriotice. Dragostea pentru ţara noastră era considerată naţionalism şovin. Erau cu desăvârşire interzise cântecele patriotice: „Tricolorul”, „Pe-al nostru steag”, „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii”, „Imnul Eroilor”, „Ardealul” şi multe altele, să nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, căci acestea însemnau închisoarea pe viaţă sau chiar moartea.

Era vremea când URSS era „mai presus” în toate. Mi-amintesc că se ajungea de multe ori la aberaţii. Cadrele didactice trebuia să facă „actualizarea” la lecţii cu orice prilej, chiar forţând nota. Dacă, spre exemplu, se vorbea despre morcov şi le arătai elevilor un desen, trebuia neapărat să adaugi: „Să ştiti, copii, că în URSS morcovii sunt cei mai mai mari din lume”. Circula o glumă din gură în gură: „În URSS totul este mai mare şi piticii sunt cei mai mari din lume”. „Tătuca” Stalin pusese mare stăpânire pe ţara noastră. O dorea integrată ţării lui, cam aşa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia şi nordul Bucovinei. Stalin murise de caţiva ani, dar strânsoarea comunismului încă o simţeam la fel de dureros. >>>>

Este pentru întâia oară când un politician îşi exprimă făţiş acordul pentru exploatarea cu ape cianurice de la Roşia Montana. Până acum, „adepţii” din zona politicului au evitat să pluseze spre impunerea investiţiei canadiene, împingând acţiunea de convingere a opiniei publice privind necesitatea acestei investiţii doar în maşina de manipulare a anumitor organizaţii nonguvernamentale şi unele oficine de presă. Dar politicul nu mai are răbdare, venind parcă vremea scadenţei pentru toate beneficiile de care s-a bucurat de-a lungul anilor.

O scadenţă intempestivă! Sub un asemnea tăiş pare a fi fost împinsă jugulara politicului. Cu vena ei umflată de huzurul pe sema înţelegerilor scandaloase. Învoieli de conjunctură, la care par a se fi dedat fiecare dintre partidele care au trecut pe la guvernare şi care astăzi îşi adună într-o notă uriaşă de plată scadenţa mitei politice. Iar vremea plăţii ustură atât de rău în plesnitura de bici dată politicului, încât argaţii acestor vânzării nu mai au timp să ungă cu mierea manipulării briciul aţintit asupra datoriei politice, trecând la fapte făţişe de amanetare a intereselor ţării. >>>>

Cu aceasta indicatie regizorala a actorului Ion Caramitru data poetului Dinescu a inceput Revolutia de Craciun 1989, sau cel putin inscenarea ei la TV. ?Ati mintit poporului cu Televizorul!? scandau pe strada apoi fidelii adevarului televizat. Si cadavrele de la Timisoara prezentate lumii ca victime erau in realitate deshumate din Cimitirul saracilor din Calea Lipovei si nu au avut nimic de a face cu evenimentele. Chiar si vanatoarea teroristilor, la care era activata si populatia, s-a dovedit tot atat de falsa. ?Cine a tras in noi dupa 22!? Nici azi nu se stie cine erau teroristii. Si mai ales de ce a fost necesar crearea unei atmosfere de haos si teroare in Romania? In nici o alta tara din Lagarul comunist care revenea la normal prin ?Revolutii de catife? – dupa intelegerea ruso-americana – nu au fost lichidati conducatorii si peste 1.000 de cetateni. Pretutindeni se scanda ?Fara violenta!? si ?Noi suntem poporul!?. Pe de alta parte nici o alta tara din fostul Lagar nu era atat de izolata ca cea a lui Nicolae si Elena Ceausescu. In Romania nu erau nici trupe sovietice sau agenturi fratesti ale KGB-ului implicat activ in refacerea libertatii si demnitatii cetatenilor prin sprijinirea fortelor progresiste, nici un climat intelectual occidental, ca in Polonia ?Solidaritatii? sau in Ungaria unde s-a demontat Cortina de Fier si s-a perms fuga a sute de germani in Cehoslavacia, >>>>

“Eminescu este expresia suprema a Neamului Romanesc”, au zis o suta de ani invatatorii si profesorii de limba romana si de istorie pana la “reforma invata-mantului’ din 1949, cum au numit comunistii stricarea felului de a fi si de a gandi al romanului. Pana atunci,(iar unora ne-a ramas vesnic in suflet) ca prin Eminescu   am trait  sentimentul romanesc al finitei, cum a observant celalalt mare roman, filozoful Constantin Noica, sintetizand astfel existenta lui de simbol de infatisare fizica ideala si a felului de a simti al romanului. Nascuti si crescuti in constiinta de cel mai vechi neam din aceasta parte a Europei, cu radacini in cel mai frumos si mai manos pamant al daco-getilor, neam format in “frica lui Dumnezeu”, venita de la “ordinea divina si legala” a primului legislator al Europei – Zamolxis – si data noua drept credinta sub forma canonica adusa de apostolul Andrei, exprimarea cea mai aleasa si cea mai exacta ne-a facut-o Eminmescu. Un alt poet al nea-mului, Nichifor Crainic, il numeste “geniu dupa chipul lui Dumnezeu, pastrand sub ruine sufletesti ardoarea adorarii, (prin Sonetul inchinat fecioarei Maria) si ca “pe deasupra genunilor sale filozofice planeaza zborul in lumina divina a Lucea-farului”…”Somnoroase pasarele”, “Ce te legini, codrule”, “Lacul”, plopul, teiul, salcamul, turmele, buciumul, mama, stramosii, copilaria, adunate toate in capodopera “Sara pe deal”, formeaza imaginea inconfundabila a suprastructurii noastre specifice dar mai ales a adancului din noi, neatinsa pana acum de nimeni in arta cuvantului scris. >>>>

Fiecare lege sfidată, ocolită, ignorată cu bună ştiinţă în cazul arestării, martirizării şi asasinării lui Eminescu, poate şi trebuie să devină obiectul unei comunicări ştiinţifice.

Secolul XIX, secolul XX, secolul XXI,  teama de adevăr mai sălăşluieşte în sufletele noastre. Dacă adevărul ar umbri imaginea unor personalităţi, nu-l rostim. Dacă adevărul ar decoperta chipul luminos al unui martir, nu-l rostim, ca să nu se întunece chipurile răstignitorilor. Pentru că aceştia sunt Regele Carol I, Primul Ministru Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Petre Carp, parlamentari şi alţii.  Servicii secrete străine. Oameni politici ai unor imperii. Toţi împotriva unei singure persoane. Vina guvernanţilor români  este înafara oricărei îndoieli, dovadă că au ascuns adevărul prin şirul generaţiilor, inducînd în eroare cercetători de înaltă clasă ai culturii române. Conştienţi de vina lor abominabilă, au avut grijă să nu mărturisească nici în jurnalele personale, nici în scrierile cu caracter public. Dar, în acelaşi timp, au întreţinut praful pe care l-au aruncat în ochii opiniei publice, susţinând că Eminescu înebunise, apoi, da parcă nebunia nu ar fi fost de ajuns, că suferea de sifilis.  Cu aceste două boli, nici o personalitate nu mai avea cum să se reîncadreze în viaţa socială la nivelul audienţei de dinainte de îmbolnăvire. >>>>

Secolul al XX-lea va rămâne, cu certitudine, în memoria umanităţii drept unul dintre cele mai complexe, tensionate, dar şi interesante momente din evoluţia umanităţii. Chiar începând cu anul 1900 istoricii au consemnat nu numai moartea celebrei regine Victoria sau asasinarea preşedintelui nord-american McKinley, ci şi începutul cursei înarmărilor în care s-au angajat marile puteri ale momentului, importanta şi rapida creştere industrială a Americii, primele zboruri ale fraţilor Wright şi Bleriot ( am îndrăzni să adăugăm şi pe cele ale lui Aurel Vlaicu), descoperirea razelor X şi a radioului, epocala descoperire a lui Marconi, teoria relativităţii a lui Albert Einstein, lucrările fundamentale ale lui Lloyd George, care au revoluţionat gândirea politică şi economică a continentului european şi nu numai, dar şi marile descoperiri ale lui Zigmund Freud.

Nu credem că se impune sublinierea tuturor momentelor ce au marcat acest secol, însă menţionarea câtorva momente şi evenimente va avea menirea să scoată în evidenţă complexitatea realizărilor dar şi a contradicţiilor ce l-au caracterizat. În primul şi al doilea deceniu al secolului XX, reamintim >>>>

La Revolutia din dec. 1989 romanii si-au luat portia de libertate sau  li s-a bagat pe gat, in caz de lovitura de stat. Era clar ca sclavia marxista s-a terminat, dar ca noua libertate fara dreptate si adevar e fara mare valoare pentru ca in fond esalonul doi al Partidului l-a inlocuit pe primul: Ceausescu, Iliescu – Pleaca ai nostri, vin ai  nostri.

Dupa un mileniu pravoslavnic, o jumatate de secol de minciuna si  Lagar, frica de libertate nu dispare peste noapte. Nu era mai bine  inainte? Ortodoxo-comunismul a emancipat mil. de tarani, care si-au  facut un rost la oras. Dreptul roman, contractele, organizatiile  rationale, capitalismul impersonal e compatibil cu valorile  moldo-valahe?

In Rusinea de a fi ortodox C. Coman constata ca In marsul lor grabit  spre Europa guvernantii romanilor, si-au dat seama, adeseori, ca le  atarna de picioare, ca o piatra de moara, ortodoxia… Problema nu a  fost clar si explicit exprimata, dar ea este evidenta oricarei priviri  mai atente… Dilema neexprimata a actualilor guvernantii, ca si unei  parti insemnate a intelighentiei romanesti, priveste asumarea sau  lepadarea identitatii noastre nationale ortodoxe… Oamenii nostri  ?luminati?, evident (sunt) rusinati ca apartin unui popor  ortodox…in: Scrisoare Duhovniceasca a Mitropoliei Ortodoxe Romane  pentru Germania si Europa Centrala, Regensburg, 10 / 1998. Este  adevarat, politic corect ce ne spune preotul? >>>>

Fara sa pretind a da acestei povestiri valoare de specialitate sau mie cea de specialist in cercetarea limbilor vorbite de popoarele lumii, relatez  doar aspecte observate  de mine dar care mi s-au parut a fi avand un oarecare sens, si vrednice a fi redate cititorului! Asadar, incerc a aseza in aceasta scriere cateva realitati cum s-ar zice, observate pe viu, dar nu sunt nici noutati, ci doar simple realitati pe langa care trecem zilnic, nepasatori chiar! Trecem pe langa oameni, batrani, adolescenti, copii, nou nascuti sau nenascuti!  Se vorbesc diferite limbi, adica dupa vorba cea veche si inteleapta, “fiecare cu limba mamei sale”. Se invata si limbile celor din jur, uneori la adolescenta, in scoli, se insusesc doua, patru, sase limbi vorbite cursiv, si, totusi “Limba mamei” face o diferenta! Are o ancorare psihica, cum s-ar zice, o incorporare biologica, chiar de gena in fiinta noastra! >>>>

Sigur că nu vă mai aduceţi aminte de Gheorghe Gheorghiu-Dej (născut Gheorghe Gheorghiu, la 8 noiembrie 1901, Bârlad; decedat la 19 martie 1965, Bucureşti). Dej a fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa. Întâi, Prim Secretar al PMR. Apoi, între 1955-1965, Secretar General al PCR, pentru ca în perioada 21 martie 1961-19 martie 1965 să deţină funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În ultimii săi ani de conducere Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat hotărârea stabilirii de relaţii diplomatice cu ţările occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Astfel de iniţiative au fost încurajate de SUA, preşedintele Lyndon B. Johnson considerând că România devenise un stat comunist prieten. Se respira un aer de libertate şi începuseră să vină străinii în vacanţe în România.

***********

Despre convenientul de a fi străin

Când eram copil toata lumea mă întreba: “Ce vrei sa fii când vei fii mare?”. Le răspundeam că vreau sa fiu… străin!… Îmi amintesc faptul că în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, mecanicul de la CFR, a venit la noi în casă o familie de cehi. Probabil veniseră prin vreun program turistic frăţesc. Şi muncitoresc. Dar ei erau altfel de frăţeşti şi muncitoreşti comunişti. Aveau un autoturism Wartburg 311. >>>>

Nu am crezut vreodată să mă gândesc la tine,

Aveam alte subiecte de scris atunci, cât vrafu,

Dar într-o zi, la sfadă, una dintre vecine

Îi spune celeilalte în ciudă :”şterge prafu!”

*********

Şi parcă dintr-o dată mă prinse-atunci magia

Cuvântului pe care nu pot să-l mai alung,

Ortacul meu de-o viaţă, rămas la Hamangia,

Mi-a coborât în suflet şi-a cugetat profund…

*********

Da, prăfuite-s toate şi Omul care scrie

Abia de mai respiră sub greutatea lui,

Ce nemilos, de-o vreme se-aşterne pe hârtie,

Pe mobilă, pe gânduri, pe bronzul din statui… >>>>

…Cand de la paralela 45 a Romaniei, calatoresc  cartile dlui Artur Silvestri, Apocalypsis cum figuris – Sapte nuvele fantastice cu prolog si epilog  si  Artur Silvestri-Fapta culturala peste Ecuator, peste Tropicul Capricornului pana la paralela 30 sudica a Australiei, putem vorbi de semne bune. Dar cand ma gandesc ca primitorul acestora e nascut tot acolo la paralela 45, mai ales in Zodia Capricornului, miracolul s-ar putea ivi, vorbind literar. Ce-mi doresc acum este sa citesc aceste carti si sa incerc a le intelege. Am citit multe carti ale eruditului Arur Silvestri, deci pot spune ca intuiesc din stilul lui de scriere si expresie cartea care-i apartine din alte zeci de carti ale altor autori. Dar, niciodata nu m-am aventurat a ma apropia de leu inaintea celor ce au batatorit drumurile artei cu mult inainte, cunoscatori ai labirinturilor de execeze si critici literare.

Totusi, se cuvine in mare masura a aminti faptul ca aparitia antuma a celor doua carti, se datoreaza recunostintei Doamnei Maria Braescu Silvestri, sotia luminatului carturar plecat nu de mult la cele vesnice.  Si tot in memoria sotului a sustinut Doamna Maria financiar aparita la Editura “Cuget Romanesc”-Malovat a frumosului volum crestin Noul Testament in cinci sute de exemplare, ajuns si la noi la antipozi. >>>>

Un gând  bun pentru un an mai bun.

Vine sărbătoarea Crăciunului şi odată cu ea se încheie anul…

Un an întreg fără Artur Silvestri, dar cu el atât de prezent în gândul, în sufletul, în inima noastră!

La vremea aceasta, altădată, el trimitea înţeleptele şi iubitoarele sale răvaşe. Izvorau din inima lui mare şi se îndreptau către atâtea inimi care aveau nevoie de ele.

Nu pot să  vă scriu dumneavoastră  la fel cum o făcea el. Şi nimeni nu o va putea face. Dar să ne amintim de acele minunate mesaje de Crăciun şi poate să le recitim.

Eu atât pot să  fac: să mulţumesc din tot sufletul celor care au fost, cu scrisul, cu gândul, cu rugăciunea, dar mai ales cu inima, devotaţi amintirii minunatului înţelept, care ne veghează  din ceruri.

Vă  doresc să aveţi Lumină în casă, bucurie în familie, dar mai ales vă doresc sănătate împreună cu toţi cei ce vă sunt dragi.

La mulţi ani!

MARIANA BRĂESCU SILVESTRI

Fragmente din monografia “Gand purtat de dor” (tablouri din perioada interbelica din comuna Tiganesti – Teleorman)

Sarbatorile de iarna isi fac simtita prezenta incepand cu POSTUL CRACIUNULUI. In postul acesta, ca si  in cel al Pastelui, avand mai mult timp de stat in casa,  femeile indrugau bumbac sau lana, nevedeau si teseau velinte, panzeturi, macate, adeseori in multe si complicate ite.  Modelele circulau de la una la alta si dupa propria imaginatie mai adaugau cate ceva ca sa acopere nevoia de frumos dupa preferinta.  Barbatii ajutau si ei la instalarea razboiului de tesut, ba chiar mai umpleau suveicile sau indeplineau o parte din treburile casei  care in mod obisnuit reveneau femeii.  Faceau focul in casa, stergeau sticlele lampilor si le umpleau cu gaz, potriveau festila lampii, aduceau paie sau coceni in tinda si incalzeau soba. Desfasurau si unele indeletniciri manuale, unii impleteau cosuri de nuiele, rachita, foi de porumb invatandu-i si pe copii acest mestesug. Se ocupau si de educatia acestora,  ii antrena in  diferite jocuri de inteligenta si de istetime, cum este dezlegarea problemei-cheie cu capra, lupul si varza, sau probleme care aveau cate un clenci: “Daca un curcan sta cu un picior pe malul romanesc si cu unul pe malul bulgaresc al Dunarii si face un ou, al cui e oul, al romanilor sau al bulgarilor?” >>>>

Într-o evoluţie continuă a lumii contemporane, într-o vreme când factorii naturali sau umani creează puternice contradicţii, „ Sărbătorile Iernii” rămân un prilej de mare bucurie şi …….. întoarcere în timp.

Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care prin originalitatea şi caracteristicile specifice leagă vechile  timpuri de cele noi. Tradiţiile vechi poartă cu ele podoabe şi daruri ale pământului, înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu.

Cele mai multe tradiţii sunt strâns legate de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, motiv pentru care, de multe ori, în perioada sărbătorilor de iarnă sunt incluse numai aceste datini.

Vechi izvoare atestă celebrarea Anului Nou la sfârşitul toamnei, apoi primăvara, motiv pentru care încercările noastre de studiu se întind de la Sf. Andrei până după Bobotează.

Considerând că anul este personificarea Soarelui, că se numeşte An Vechi înainte de miezul nopţii, apoi An Nou după ce Renaşte, romanii au mutat sărbătoarea la 1 ianuarie, celebrând-o cu bucurie, masă bogată şi casă luminată.  >>>>

Doamne, bat la Uşa Inimii Tale!

Primeşte-mă  Doamne, în abundenţa harului Tău!

Primeşte-mă  în cămara Inimii Tale!

Primeşte-mă  în mănăstirea  Numelui Tău,

în binecuvântarea şi Îndurarea-Ţi Divină!

Primeşte-mă Doamne lângă  Tabernacol, să fiu cu Tine!

Primeşte-mă  Doamne în sălaşul Lacrimii Tale!

Primeşte-mă, Dumnezeule sub acoperământul Îndurării Tale,

scoate-mă  din pământul robiei

şi primeşte-mă  în pământul făgăduinţei.

Primeşte-mă  Doamne, în sfinţenia Numelui Tău!

Arată-mi Bucuria Noului Veşnic!

Arată-mi bucuria-n tristeţe,

surâsul în lacrimă,

speranţa-n îndoială,

floarea-ntr-un bob de sămânţă.

Arată-mi Doamne, roadele Crucii,

roadele jertfei mântuitoare,

fructele dulci ale umilinţei înălţătoare, >>>>

La sfârşitul sec. al XV-lea, în sud-estul Europei nu mai existau decât două state libere: Ţara Românească şi Moldova, care au rămas în continuare cu un teritoriu distinct, cu hotare bine delimitate, cu propriile lor instituţii. Prin strădaniile domnului Nicolae Alexandru, organizarea bisericească a ţării atinge momentul culminant, mitropolia UngroVlahiei fiind recunoscută oficial de Patriarhia ecumenică  în 1359.

Nu cunoaştem cu numele nici un ierarh muntean până în anul 1359, când este atestat documentar Iachint, care în 1348 era mitropolit de Vicina, iar peste câţiva ani a fost mutat la Câmpulung sau Argeş. Transferarea unui mitropolit de la Vicina în unul din cele două oraşe amintite se explică prin aceea că Vicina aparţinea, de câteva decenii, Ţării Româneşti. Existând un mitropolit la noi înainte de 1359, actul din acest an este privit ca o acceptare a unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii.

S-au păstrat doua acte privitoare la această recunoaştere, ambele din mai 1359, scrise în limba greacă. Primul este hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol, prin care mitropolitul Iachint – fost de Vicina (lângă Isaccea) – era recunoscut ca mitropolit al UngroVlahiei. >>>>

După  Marea Unire din 1918 , aşa cum se cunoaşte, au început să se dezvolte mai toate ramurile economiei naţionale. Prin acest act înfăptuit la Alba Iulia la 1 Decembrie s-a realizat unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.

Un rol important în europenizarea României l-a avut  presa literară  şi literatura care cunoaşte o efervescenţă deosebită din care nu lipsesc polemicile,uneori violente.În acest context se impugn personalităţi ca Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi alţii care prin lucrările lor publicate în ţară şi străinătate au avut un rol deosebit în cunoaşterea realităţilor din România pe drumul modernizării.

După  Marea Unire numărul ziarelor cu pagină literară şi reviste literare  se înmulţesc. O parte din ele, prin rezumate traduse în limbi de circulaţie internaţională ,fac cunoscute operele scriitorilor români. Revista Viaţa românească(apărută la 6 martie 1906, dar care îşi încetează activitatea în timpul Primului Război Mondial) ,reapare în 1920 sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, tot la Iaşi. >>>>

120 de ani de la naşterea lui Vasile Plăvan, 24 noiembrie 1889

Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.

La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918,  situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.

„În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas  (în 1918)  numai foarte puţini intelectuali români  şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” consemna Constantin Loghin în anul 1943.

Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi  consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii  acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta  doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc. >>>>

Asa e Ardealul

Urias cu ochi de stele,

Stand pe muntii Transilvani,

Si cu pletele pe dealuri,

De vreo doua mii de ani!

Paznic al mosiei noastre,

Unde rauri curg in soare,

Alergand voioase, sprinten,

Catre Dunarea cea mare!

Bravi locuitori si varstnici,

Ca si piatra de pe munte,

Ca si gheata Europei,

Ce-ntindea duioasa punte,

Triburilor Traco-Dace,

Din Balcani si din Carpati,

Peste Tisa mai departe,

Era grai de-aceiasi frati!

Mesteri in turnat de aur,

Zei ai muzicii eterne, >>>>

De ce bunicii legau rosii,
De ce sapau ei doi, gradina,
Pesemne-asa stiau, frumosii,
Sa se cunune cu lumina –
********
De ce tot repetau, tot anul,
Un fel de munci neistovite,
Pesemne-asa stia taranul
Sa coaca timpul, facand pite –
********
De ce si banii in batiste,
Ce ii puneau, atat de greu
Ii mai scoteau ca sa existe,
Pesemne stie Dumnezeu – >>>>

Împrejurările vieţii m-au făcut să-mi duc existenţa în Ardeal mai mulţi ani, aproape toată tinereţea mea. Multe erau diferenţele între Ardeal şi partea de sud a ţării, de unde veneam: portul, graiul, obiceiurie, comportamentul… Obişnuită cu firea zgomotoasă şi adeseori explozivă a bucureştenilor, muntenilor sau a oltenilor, ajunsă în Ardeal, nu conteneam să mă mir de vorba liniştită şi comprtamentul mai supravegheat al locuitorilor de pe aceste meleaguri. Chiar când erau mai expansivi, comportamentul avea frâu bine strunit.

Deşi România are un spaţiu mic faţă de alte ţări,  unitatea în diversitate  îi dă un spor de frumuseţe. Un exemplu semnificativ pentru comportamentul mai temperat al ardelenilor, mi s-a părut că se desprinde semnificativ dintr-o relatare a unui detaliu  din timpul marelui eveniment trăit cu mare intensitate  de oameni la 1 Decembrie 1918.

Unui mai vârstic prieten, oftalmologul Coriolan Bucur,  îi plăcea să-mi povestească despre  impresiile tatălui său, preotul Iuliu Bucur, de la  adunarea din Alba-Iulia, la care a participat cu un entuziasm pe care l-a purtat în suflet pâna la fârşitul vieţii. >>>>

Prutule, de-atâta vreme, cât eşti azi de tulburat

De sudalme şi blesteme, oare cum de n-ai secat ?!

Cum de albia-ţi bătrână încă ţine-un brav popor

Să nu dea mână cu mână sub acelaşi tricolor ?…

*********

Şerpuind, cobori în valuri dor de veacuri clocotit,

Pân’ şi sălciile-n maluri ţi-au uscat de-atât bocit,

Cum de ne mai stai în cale între Nistru şi Carpaţi

Dup-atât amar şi jale când de-o mamă suntem fraţi ?

*********

N-auzi tu cum plâng morminte, glasul marilor srăbuni,

Cum bat clopotele sfinte, singure, la rugăciuni ?!

Stefan-Vodă şi cel Mare, nu-i auzi pe-ai lui voinici

Cănd prin lunca ta, cărare, făceau printre venetici ? >>>>

Comuna Perişani este un teritoriu încărcat de istorie şi una dintre cele mai frumoase localităţi montane ale jud. Vâlcea, care poate oferi cu generozitate, în orice anotimp, iubitorilor de istorie şi de natură din ţară şi din afară, condiţii deosebit de atractive şi primitoare. Descoperirile arheologice susţin existenţa acestei aşezări componente a legendarei ţări a Loviştei înca din cele mai vechi timpuri, ea fiind menţionată pentru prima dată într-un document din colecţia Hurmuzaki datat la 1233. La acel moment Ţara Loviştei o întâlnim cuprinsă în voievodatul lui Seneslau. În anul 1247 „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” menţionează statele feudale conduse de Ioan şi Farcaş, din dreapta Oltului – teritoriul jud. Vâlcea şi al fostului jud. Romanaţi – la sud de Vâlcea, şi voievodatul lui Seneslau în stânga Oltului care cuprindea şi ţinutul Loviştei.

Posada Prişanilor este locul unde în urmă cu 679 de ani s-a scris actul de naştere al statului feudal „Ţara Românească”, libertatea credinţei ortodoxe şi momentul de început în organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă unii istorici încearcă să mute locul desfăşurării Bătăliei din 9-12 noiembrie 1330 în alte zone ale ţării (Mehedinţi, Prahova, Argeş), tot mai mulţi specialişti susţin cu argumente clare că spaţiul perişenean este cel în care s-a dat istorica bătălie. >>>>